CODRIN POP

Lumea noastră, văzută din Bedfordshire

articleLa un an de la prima apariție pe hârtie a Anunțului de UK (transformat recent în “Anunțul românesc”), mi s-a făcut onoarea să ocup o pagină întreagă din cel mai recent număr al ziarului. Cu o opinie pe care o găsiți și pe blog, câteva postări mai jos. Plus că ieri, 3 martie 2015, am primit și ceea ce ar putea fi ultima legitimație de presă din cariera mea de jurnalist. Fost profesionist, actualmente amator. Prima a fost prin 1998. Cu alte cuvinte, ieri !

20140530_094436La orice nivel al arbitrajului v-ați afla, întotdeauna e loc de mai bine, de a vă îmbunătăți stilul și nivelul de arbitraj și de a participa la competiții noi. În Europa se desfășoară anual, mai ales în timpul verii, o mulțime de competiții de fotbal amicale pentru tineret și copii, la care sunt invitați arbitri amatori din toată lumea.

 

În general, se asigură cazare și masă, iar arbitrul își plătește transportul. La unele turnee se plătește și prestația arbitrului, în general cu 7-10 euro pe meci (la finalul turneului poți primi de regulă între 100 și 200 de euro). La unele turnee cazarea este la hotel, în camere de 2-3 paturi, la altele în școli, pe saltele, în camere de 10-15 paturi, ca în tabără. La toate, distracția este garantată, dacă vă place fotbalul și vreți să vă găsiți amici sau colegi noi în toată lumea. Nu este vorba de bani, pentru că nu se câștigă cine știe ce. Dar e o ocazie bună de a arbitra echipe cu stiluri diferite de joc, jucători din diferite culture fotbalistice și de a vă face prieteni.

În 2015 voi participa ca arbitru FA la Ayia Napa Cup (Cipru), Norhalne Cup (Danemarca) si Norway Cup. Mi-ar fi plăcut să am timp și pentru alte 2-3 competiții dar e dificil, pentru că vara am destul de multă treabă și nu trebuie să uit nici de concediile cu soția :) Sunt sigur că vor fi competiții interesante, cea din Cipru va fi o premieră pentru mine, în Danemarca voi fi pentru al treilea an consecutiv iar în Norvegia e a doua participare. Abia aștept !

 

Evident, acest text nu se referă la toți românii din UK, ci doar la majoritatea formată din ”desperados”, cu acces la internet, fără educație sau bun simț și cu creierul cât o nucă. Bineînțeles că există și excepții dar astăzi vorbim despre “Românii HUO”.

Am cunoscut mulți din ăștia (din fericire, doar virtual), cât am fost membru pe două grupuri de Facebook: Romanians in UK și Prieteni în UK. Românul HUO este majoritar, asta să fie clar de la început, ca să nu avem iluzii. Când românul HUO (să-l numim, de-acum înainte, “huomânul”, ca să economisim timp cu scrisul) citește pe grupul său de Facebook o opinie cu care nu este de accord, prima sa reacție e să te numească “oligofren”, “curvă” sau în orice alt mod și apoi să te trimită înapoi de unde ai venit. Atâta îi permite IQ-ul minuscule, atâta îi permite educația. De exemplu, dacă postezi o chestie despre faptul că documentarele pe tema românilor din UK nu sunt chiar nedrepte, au la bază anumite realități iar unele sunt chiar bine făcute, cel puțin 4-5 huomâni isterici vor sari cu înjurături (de regulă, de mama, că așa știu ei din familiile lor că se face). Nu vă faceți iluzii ! Dacă încercați să veniți cu argumente în sprijinul afirmațiilor pe care le-ați făcut, nu veți face decât să îi înfuriați la maxim. Pur și simplu vor turba, vor face spume la gură și vor înjura mai mult și mai porcos. Eu cred că din când în când, atunci când sunt contraziși, mai și scuipă de nervi pe ecranul laptopului, monitor sau telefon mobil. Nu am cum să demonstrez, dar așa cred.

Huomânii se plâng că, deși sunt ca niște floricele, sunt mereu discriminați de englezi. În timp ce se plâng că sunt victimele rasismului și xenofobiei, românii nu uită să îi acuze de toate relele pământului pe țigani, indieni, pakistanezi și orice alte ființe cu o culoare a pielii diferită de a lor. Practic, un huomân poate să posteze ceva de genul “Am băut la serviciu și m-au dat afară, sunt discriminat, m-au concediat pentru că sunt rasiști. De ce nu se uită la ciorile lor de indieni și la țiganii nostri, că bine le-a făcut Hitler, de-ar mai veni o data naziștii să curețe lumea de ciori ! Englezii sunt niște rasiști, sunt discriminat, nu e corect !”. Ceva de genul. Românul e împotriva rasismului până vede un țigan pe-aproape.

Ei, pe grupurile astea există și o specie numită “admini”. Adică administratori. Niște oameni admirabili, care susțin că moderează dialogurile astfel încât atmosfera în grup să se mențină la un nivel acceptabil de civilizație. Ei fac munca asta fără să fie plătiți, e un voluntariat demn de respect și de stimă. Numai că sistemul nu funcționează întotdeauna. Uneori, când huomânii scapă la tastatură și înjură în comentarii de ți se întoarce stomacul pe dos, comentatorii sunt ocupați cu alte treburi, cu serviciul, cu familia, că sunt și ei oameni. Sau pur și simplu sunt amici cu un huomân și nu îi lasă inima să îi șteargă mizeriile sau să îl elimine (“ban”) din grup. Așa că se roagă de turbat cu frumușelul, să injure mai în surdină. Ceea ce nu ajută la îmbunătățirea atmosferei din grup.

Pe scurt, de foarte multe ori, adminii, niște omuleți admirabili în felul lor, sunt ori incapabili ori neinteresați să elimine huomânii care știu doar să injure și, după cum le arată și numele, să urle “Huo !”. Drept pentru care, dacă sunteți oameni civilizați, este recomandabil să părăsiți în liniște grupurile de Facebook pe care huomânii sunt majoritari, încurajați și acceptați de admini. Cum am făcut eu cu “Prieteni (LOL, ce nume inspirat !!!) în UK”.

Am auzit (sau citit), nu o dată, cretini exprimându-se în felul următor: “A, păi cutare e vai de capul lui, a plecat în Italia (Spania / Anglia / Franța / Canada etc) și șterge moșnegi la fund prin azil”. Numai un cretin cu o doză mare de răutate se poate exprima așa. Pentru că am avut ocazia, chiar privilegiul să cunosc îngrijitori personali și asistente medicale care fac unele dintre cele mai dificile meserii din lume. Am lucrat un timp într-un centru de îngrijire, în calitate de coordonator de activități.

Am rămas cu un respect deosebit pentru cei care practică meseria de “carer” cum se numește în Anglia. Mulți dintre ei, pe 6-7 lire sterline pe oră, un salariu extrem de mic pentru Regatul Unit. Sincer, au existat momente când am spus că nu aș putea face meseria asta nici măcar dacă mi s-ar oferi, prin absurd, 10.000 de lire pe lună. Pur și simplu nu aș putea. Nici măcar nu am încercat, îmi cunosc limitele și slăbiciunile. Dar am cunoscut români care sunt mai puternici decât mine, din acet punct de vedere. Și sunt extrem de mulți oameni care fac asta, în Anglia, pe salarii destul de mici pentru UK. Englezi dar și mulți români. Cu o răbdare de sfinți, cu o putere de supraoameni, cu profesionalism. Unii o fac fără să se plângă, alții o fac cu lacrimi în ochi, dar toți au, în ochii mei, o trăsătură comună: eroismul. E o formă de eroism mică, măruntă, dar asta nu o face mai puțin demnă de respect.

Mulți dintre românii care fac această muncă o fac numai pentru bani, ca să adune ceva și să-și poată ajuta familia din România, să își ia o casă, să își împlinească un vis mai mic sau mai mare. Motivația fiecăruia e diferită, unii au idealuri uriașe, alții mărunte, dar toți oferă în fiecare zi, englezilor și altor naționalități cu care lucrează, un exemplu excelent de seriozitate și forță. Nu e ușor, iar efortul lor, chiar dacă e făcut în primul rând pentru ei și familiile lor, ajută niște oameni care nu se mai pot ajuta singuri și merită tot respectul, indiferent în ce țară lucrează și pe ce bani.

The Romainians are ComingAbia a apucat Channel 4 să difuzeze în Anglia primul episod al documentarului ^The Romanians Are Coming^ (^Vin românii^) și s-a pornit în – cel puțin în mediul virtual – o furtună de proteste de zici că în România trăiesc numai suedezi, blonzi cu ochi albaștri. Ca și cum nu am exporta mii, sute de mii de minoritari rromi care vin din cea mai mare mizerie posibilă. Exact așa cum se arată și în documentarul Channel 4. S-au revoltat o mulțime de oameni, hai să scriem petiții, să ne revoltăm, să le explicăm că noi, românii, nu suntem țigani și că noi suntem cercetători, medici, savanți, inventatori, sportivi, bla bla bla.

Las deoparte faptul că documentarul mai are două episoade, în care se pare că este vorba și de români cu joburi normale (pentru că în primul episod au fost prezentați mai mult țigani, care au venit în UK fără să cunoască o boabă de engleză și și-au găsit în cel mai bun caz joburi de măturători, asta dacă nu au devenit ^statui umane^ prin centrele orașelor. Plus români care dorm sub pod sau prin parcări). Dar muncitorul de pe șantier, omul de afaceri, cercetătorul, medicul român, ăștia nu au nimic senzațional. Și poveștile lor nu hrănesc apetitul prostimii britanice care se uită la documentare ^senzaționale^, trăiește din ajutoare sociale (^benefits^) și eventual votează UKIP și Nigel Farage.

În fond, se putea și mai rău. În primul episod al documentarului nu s-a pomenit de cerșetori, de hoții și escrocii veniți din România care au împânzit Londra și marile orașe din Regatul Unit. Am văzut câțiva amărâți, unii veniți dintr-un bloc din Baia mare care arăta ca anticamera iadului, chinuindu-se să câștige câteva lire pe zi, făcând muncile pe care nu le vor alții. Mai ales englezii. Aceiași amărâți, fără nicio educație și fără o capacitate intelectuală impresionantă, au fost prezentați încercând să învețe limba engleză la un nivel ^basic^ și reușind să facă suficiente progrese ca să nu mai fie refuzați la interviul pentru măturători stradali.

Suntem ceea ce suntem. Și ingineri, și manechine, și piloți, și inventatori. Dar și muritori de foame, oameni care dorm prin canale sau pe treptele bisericii, măturători, îngrijitori. La fel și englezii și alte popoare, nu există pădure fără uscături. Evident, căutătorii de senzațional ieftin îi vor găsi pe cei care oferă mai mult din punct de vedere al senzaționalului. Dar poveștile astea au trecere doar la cei slabi de înger sau fără educație, care oricum nu știu exact unde e România pe hartă, cât la sută reprezintă minoritatea ^gipsy^ din totalul populației României ori câți români au absolvit cu medii mari la Oxford ori Harvard. Britanicii educați și cu un IQ decent nu își schimbă părerea despre poporul român sau despre colegii lor români doar din cauza unui documentar făcut mai mult sau mai puțin profesionist.

De aceea nu văd mari motive de revoltă sau panică, doar pentru că o televiziune vânează senzaționalul ușor de găsit, folosindu-se de niște nefericiți fără educație gata să spună orice despre țara lor. Nu asta e tragedia. Tragedia e că producem astfel de exmplare în număr tot mai mare. Toți politicienii care au ajuns să aibă puterea, după 1989, au fost preocupați numai de îmbogățirea pe spatele poporului și statului, și nu au făcut nimic pentru dezvoltare. Educația, integrarea categoriilor defavorizate de populație au fost doar lozinci electorale și nu au fost niciodată tratate cu atenția necesară. Banii europeni s-au dus în afacerile mătușilor, mamelor, amantelor și socrilor celor din Parlament și ministere, iar familiile sărace, cele din sate uitate de Dumnezeu și din ghettourile de la marginea orașelor au rămas singure în fața sărăciei, a lipsei de educației și a lipsei de șanse. Banii europeni (nu mai zic de banii statului) care ar fi trebuit să scoată din mizerie și ignoranță comunități întregi s-au scurs în buzunarele și conturile unor gunoaie umane, dintre care unele acum înfundă pușcăriile sau se plângă că nu au condiții de hotel de lux în arest.

Iar consecințele se văd până în Londra. Avem prea mulți oameni săraci, și material, și ca educație, prea mulți ^desperados^ gata să plece într-o țară în care nici măcar nu știu cum se spune la ^stânga^ sau ^dreapta^. Ceea ce ne transformă, ca popor, în țintă sigură pentru căutătorii de senzațional ieftin. De sărăcia din comunități, inclusiv din cele țigănești, sunt responsabili politicienii cinici și lacomi care ne-au condus. 25 de ani de corupție ne-au transformat într-o națiune de măturători, asistați social, șomeri, disperați. Știu, am spus, avem și savanți, ingineri, doctori, dar englezii și alte popoare nu îi văd atât cât ar trebui. Tragedia nu este că țiganul Cutare a venit la Londra fără să vorbească engleza. Tragedia este că nu a mai putut supraviețui în țara lui, deși de lucru este și acolo.  Imaginea ne-o facem noi, Channel 4 doar folosește ceea ce îi oferim. Cei mai vizibili sunt cei disperați, cei de la subsolul societății. Dar ei nu sunt cauza, ci efectul. Asta trebui să înțelegem. Și pentru asta trebuie să le ^mulțumim^ politicienilor din toate partidele și să le urăm din suflet ^La mulți ani !^ de fiecare dată când încă unul dintre ei pășește pe ușa DNA-ului sau a arestului Poliției.

Muzica !

No comments

În 2014 am reușit să obțin prima promovare din cariera de arbitru, la prima încercare. Un test scris, trei meciuri cu “assesor” (observator) și notele primite de la cluburi de-a lungul sezonului au fost elementele care au decis promovarea. Notele de la cluburi nu le știu, teoria am trecut-o fără mari probleme, iar la cele trei meciuri aveam nevoie de o medie de 70 de puncte și am obținut 69, 72, 74. Nu strălucitor, dar suficient.

Tot în 2014, în martie, era să-mi termin cariera de arbitru FA, din cauza unui accident de mașină soldat cu o accidentare la genunchi. Am avut noroc și am reușit să mă recuperez, după 6 luni de fizioterapie și câteva zeci de meciuri ratate. Alerg normal, deci visul continuă.

În ciuda faptului că nu eram 100 % recuperat, tot în 2014, în mai și iulie, am participat la Norhalne Cup în Danemarca (pentru a doua oară) și la Norway Cup (pentru prima dată). Nefiind refăcut complet, am arbitrat foarte puțin 11 la 11 și foarte mult 7 la 7. Surprinzător, la ambele competiții am fost delegat la finale, iar finala U14 de la Norway Cup a fost transmisă live la televiziunea națională norvegiană TV2 Norge. La ambele competiții m-am întâlnit cu prieteni mai vechi, din toată Europa și mi-am făcut prieteni noi, inclusiv arbitrul spaniol Inaki Hermosilla, care a arbitrat în Primera și Copa del Rey iar acum e arbitru în Segunda Division. A respirat același aer cu Messi, Casillas, Sergio Ramos, Cr.Ronaldo, și are poze și amintiri cu ei. A fost coleg de echipă cu cei mai mari arbitri internaționali ai Spaniei și a lucrat pe Camp Nou, Bernabeu, San Mames și toate stadioanele celebre din Spania. Un tip senzațional, cu bun simț și modest, care și-a făcut timp să vină să mă vadă arbitrând finala de la Norway Cup și să-mi facă poze, ca să am mai multe amintiri de la meci. În ultima seară înainte de plecare am jucat un meci de fotbal între noi, arbitrii, și ne-am distrat ca niște copii. L-am întrebat pe Inaki de ce arbitrează la turnee internaționale de tineret, la care vin arbitrii amatori. Mi-a răspuns, simplu, că îi place fotbalul, că își face prieteni și că are ocazia să vadă la lucru arbitri foarte buni.

Faptul că nu am putut să fiu la 100 % în timpul celor două competiții m-a făcut să renunț la ideea unui al treilea turneu în 2014, deși mă ardeau degetele să dau o fugă în Portugalia, Spania, Grecia sau Suedia. Oi fi eu nebun, dar chiar nu am putut să îmi pun în pericol sănătatea mai mult decât o făcusem deja…

A fost un an bun, am reușit ce mi-am propus, am obținut o promovare, am arbitrat două finale la turnee internaționale, am cunoscut oameni minunați din toată lumea și am supraviețuit, fără urmări grave pe termen lung, unui accident din care puteam să ies șifonat mult mai rău.

Am fost deja acceptat la Norway Cup 2015, la Norhalne Cup și, pentru prima dată, la Aya Napa Cup 2015, în Cipru. Vedem dacă mai am timp și chef de un al patrulea turneu. Puțin probabil, dar ispite apar tot timpul…

 

 

* EDITORIAL PUBLICAT ÎN ANUNȚUL DE UK, OCTOMBRIE 2014 (editat).

Pe 16 noiembrie 2014 românii își aleg președintele. Sau cel puțin vor decide pe cine trimit în turul al doilea al alegerilor prezidențiale. Pentru românii care trăiesc în Regatul Unit, întrebarea este “De ce să votăm ?”. Pe de o parte, cei care consideră că votul este aproape o obligație, susțin că e datoria noastră de cetățeni să ieșim la vot, să nu lăsăm pe alții să decidă soarta țării în următorii ani. Pe de altă parte, cei care preferă să absenteze, spun că nu au pe cine să aleagă sau pur și simplu nu îi interesează cine va fi președintele României. În opinia mea, nu există răspuns greșit sau corect la întrebarea “Mergi la vot ? “. În decembrie 1989 au murit oameni tocmai ca să avem libertatea de a decide dacă votăm sau nu, cu cine votăm, de ce votăm într-un fel sau altul. Fiecare e liber să își exercite sau nu dreptul la vot. Suntem liberi. Este un drept, nu o obligație. În fond, neexercitarea dreptului la vot este absolut onorabilă, mai ales dacă o comparăm cu exercitarea dreptului la vot condiționată de un pachet electoral primit de la echipa de campanie a vreunui candidat. Decât să votezi un candidat pentru că ai primit un pix, o brichetă, o găleată din plastic sau o sacoșă cu ulei, zahăr și făină, mai bine nu votezi deloc. Chiar și în 2014, politicienii români sunt tot la nivelul “preistoriei” democrației. Din întreaga societate, ei sunt clasa care a evoluat cel mai puțin. Campaniile electorale seamănă izbitor cu cele de acum 20 de ani, cu singura diferență că acum candidații se laudă cu victoriile sportivilor și pe Facebook sau Twitter. Aceleași ziare și televiziuni cumpărate și partizane, aceleași afișe care provoacă greață, aceleași expediții prin sate, cu pomeni electorale cu însemnele partidelor sau candidaților. Aceleași autobuze care aduc prostime la vot. Aceleași emisiuni ridicole, aceleași campanii electorale bazate pe minciuni. De prea mulți ani, românii care voteaza sunt dezamăgiți constant de cei pe care i-au ales. De aceea, nu puțini se întreabă dacă votul lor are vreo importanță. Dacă nu cumva un absenteism record, de 70 la sută, ar fi un semnal mai puternic decât ștampila pusă pe un candidat sau decât un buletin de vot anulat. Din nou, nu există un răspuns sigur la întrebarea aceasta. Dar sunt sigur că vor fi mulți cei care, cu sau fără un sentiment de vinovăție, vor ignora alegerile prezidențiale. Și nu îi pot condamna. Mai ales că în peste 20 de ani de democrație încă nu s-a găsit politicianul căruia chiar să îi pese, măcar un pic, de România și de poporul român. La câți infractori am văzut în Parlament și în ministerele și instituțiile patriei, îi înțeleg pe cei care și-au pierdut definitiv încrederea în puterea votului…

*EDITORIAL PUBLICAT ÎN ANUNȚUL DE UK, NOIEMBRIE 2014.

Alegerile prezidențiale din acest an au deschis, din nou, cutia Pandorei, în privința mentalității celor mai mulți dintre români. Cu excepțiile de rigoare, suntem incapabili să ne exprimăm părerea fără să coborâm discuția la un nivel suburban, nu avem timp și chef pentru confruntări de idei iar argumentul cel mai vehiculat de mulți dintre susținătorii uneia sau alteia dintre tabere este, simplu, “Ești prost !”.

Nu m-aș repezi să îi condamn pe cei mai radicali dintre români, în condițiile în care și presa are rolul ei în îndobitocirea unei majorități dureroase a populației României. Când un “formator de opinie” de la o televiziune națională se ia “oficial” la cafteală cu un sportiv care l-a deranjat, e clar că trăim sau venim dintr-o țară în care bolile psihice sunt privite ca o glumă bună, iar standardul comportamental este setat de societate undeva la nivelul celui dintr-un spital de nebuni periculoși. Așa că sunt conștient că e o utopie să sper că luciditatea, argumentele logice, confruntarea deschisă ar putea fi elementele cheie ale campaniei electorale.

E dezamăgitor să vezi că în ambele tabere strategia este la nivel de ființă de Neanderthal care a descoperit Photoshopul. Fotografiile trucate cu candidații în ipostaze jenante sunt cea mai deșteaptă soluție la care s-au putut gândi oamenii cavernelor rătăciți în fața tabletelor și laptopurilor. Iar “social media” nu face excepție. Internetul e o oglindă fidelă a stării mentale a românilor (din nou, vorbesc despre majoritate, conștient că există și excepții): disperați, pătimași, dușmani ai dialogului, degrabă vărsători de injurii dintre cele mai murdare, subiectivi, radicali, convinși că doar ei au dreptate, ignoranți, ușor de manipulat, suferind de mania persecuției și de cea a teoriei conspirației, obsedați și lipsiți de luciditate, preocupați doar să își verse ura. Interesați în primul rând să îl distrugă sau măcar să îl târască pe adversar prin mocirlă, nu să-și consolideze propria construcție.

Optimistul din mine mai crede că putem schimba ceva prin vot, nu prin mârlănie. În schimb, jumătatea pesimistă e de părere că, la cum ne comportăm, degeaba iese unul sau altul președinte, puterea adevărată o vor avea tot mârlanii și mârlănițele. După oceanul de mizerie revărsat înainte de turul 1 și între turul 1 și turul 2, după alegeri, nici învingătorii și nici învinșii nu ar trebui să aibă tupeul să ridice capul din pământ. Și simpla folosire a cuvântului “învingători” mi se pare nepotrivită. Nici una dintre tabere nu are motive să fie mândră de cum s-a comportat și cum a luptat. Ceea ce reduce motivele de optimism pentru viitor. Iar ceea ce mă întristează cel mai mult este să văd cum destui români din străinătate chiar speră că, odată ce candidatul favorit va câștiga alegerile, totul va fi bine în România, iar ei vor putea să se întoarcă într-o țară în care totul va merge bine. Dragii de ei…

Citesc ziarele, ma uit la stiri si nu-mi vine sa cred. Si actualul primar (ma rog, acum suspendat), domnul Romeo Stavarache, a ajuns sa fie cercetat pentru fapte de coruptie si s-a obisnuit sa poarte catuse si sa doarma la “racoare”. A descoperit si el foloasele unui sacou si a imprumutat moda purtarii sacoului peste brate, ca sa acopere imaginea catuselor. De parca asta ar fi rezolvat ceva. Domnul Stavarache nu e primul primar al Bacaului care probeaza “bratari”. Raposatul domn Dumitru Sechelariu avusese si el anumite probleme, care inca nu au fost clarificate de Justitie. Din cate stiu nu s-a dat o solutie definitiva, nu stim daca a fost vinovat sau nu de ceva. Deci nu a fost condamnat definitiv. Evident, nici in cazul domnlui Stavarache lucrurile nu sunt definitive. Avem o Justitie care lucreaza. Justitie care se misca extrem de incet, de vreme de in cazul lui Stavarache procurorii au intarziat ani de zile retinerea. Perchezitii si cercetari au loc si in legatura cu Consiliul Judetean Bacau, si nu este exclus sa mai vedem oameni purtandu-si sacourile pe maini, din pacate.

Nu ma bucur, nici nu ma intristez, doar constat ca istoria se repeta, iar unii oameni nu au nici macar minima inteligenta de a face lucrurile diferit. Cazul Stavarache merita analizat de psihologi. Un om care a castigat alegerile datorita mesajului sau anti-coruptie si anti-Sechelariu este acuzat ca a ajuns sa faca, poate inzecit, lucrurile de care il acuza pe rivalul sau. Ironia sortii ! Afaceri dubioase cu terenuri si locuinte, lucrari publice atribuite prietenilor si partenerilor, televiziune locala si ziar local 100 % obediente, in stilul Ceausescu. Plus festivaluri dubioase, organizate din bani publici, in folosul unor impresari mai mult decat de dubiosi si al trepadusilor din Primarie. Plus bani publici aruncati unui neica nimeni pentru o pretinsa monitorizare a presei locale, in incercarea de intimidare a jurnalistilor capabili sa investigheze abuzuri. Plus multe altele. Poate ca primele semne ale dezastrului ar fi putut fi citite, de cineva priceput, in noaptea victoriei “istorice” a lui Stavarache si “echipei” sale. Un triumf primit fara o umbra de demnitate, o bucurie desantata si o sarbatoare declansata de o gloata de oameni bauti si disperati, a caror prima grija a fost sa darame. Cei care nu stiu sa primeasca o victorie nu stiu sa primeasca nici infrangerile. Iar acum se prefigureaza una mare de tot.

Cum spuneam, nu e nicio bucurie, cel putin pentru mine ca spectator neutru. Nici macar adversarii sau dusmanii cetei lui Stavarache nu ar trebui sa se bucure. E grav daca milioane de euro din banii nostru s-au dus la niste nenorociti, e grav daca cei vinovati vor scapa cu pedepse marunte de 2-3 ani de puscarie, e grav daca alegem in fruntea orasului infractori. Chiar daca domnul Stavarache va fi condamnat, asta nu inseamna ca politica si administratia Bacaului sunt curate si credibile. Raman altii, sacali, gata sa preia functii, stampile, influenta. Flamanzi dupa bani. Si, ca de fiecare data, orbiti de ideea milioanelor de euro in propriile conturi, gata sa-si riste libertatea si sa puna umarul la saracirea unui oras si-asa vai de capul lui. Asadar, dragi urmasi politici ai administratiei Stavarache, cateva sfaturi:

- pregatiti-va sacoul. E bine sa-l aveti tot timpul cu voi, ca nu se stie cand e util. La fel, ochelari de soare, chiar daca veti fi ridicati de Craciun;

- nu va mai cumparati ziar si televiziune, cu jurnalisti in lesa. Ultimilor ocupanti ai functiei de primar nu le-au folosit deloc chestiile astea;

- daca chiar nu puteti sta linistiti, opriti-va dupa 2-3 “tunuri”. Puneti-va o limita de 1.000.000 euro furati si opriti-va;

- mai usor cu declaratiile despre adversari, ca nu se stie niciodata cand ajungeti mai rau ca ei;

- nu va bagati si familiile in rahat, incercati sa nu ii puneti pe cei dragi in pericol;

- daca ati inhatat o functie si intentionati sa furati non-stop, ganditi-va ca oricat de bogati ati ajunge, viata e scurta, iar banii nu aduc fericirea. Si impuscati-va.