CODRIN POP

Lumea noastră, văzută din Bedfordshire

Azi am ieșit să alerg. Prima data anul ăsta. Prima data !!! Și e 3 iunie 2015. Sigur, am scuze, astea nu sunt greu de găsit. Am avut un campionat încărcat, terminat cu câteva finale de cupe locale. Am avut pe final de sezon și două competiții international de tineret la care am arbitrat, una în Cipru și alta în Danemarca. Încă îmi mai joacă mici feste genunchiul găurit în martie 2014, într-un accident de mașină de toată frumusețea. Plus că de la genunchi au pierdut forta, temporar, și alte părți ale piciorului. Plus că în 13-14 luni de la accident nu numai că nu am mai slăbit, ci am mai pus un kilogram jumătate.

Și așa a trecut jumătate de an. E așa de ușor să te gândești că azi plouă și e urât, că la sală nu îmi mai place, că uite, aș ieși să alerg azi, dar am atâta treabă. Azi sunt liber, nu am chef de treabă, vremea e frumoasă…dar parcă a început să mă doară tendonul lui Ahile…și genunchiul se simte un pic țeapăn. Neah…ies mâine. Așa trec lunile. Nu orele, nu zilele. LUNILE.

Noroc că la vară, prin iulie, am două teste. Primul e foarte important dacă vreau să mă mențin în cursa mea pentru promovare ca arbitru FA de la nivelul 5 la 4. Una din probe e testul Cooper, 2600 de metri în 12 minute. Azi am ieșit să alerg, după șase luni în care am lenevit. E frumos să ieși la alergat după șase luni în care nu ai mai făcut asta, decât la meciurile de fotbal în weekenduri. Frumos. Mai ales la 88 de kilograme. Optimist, mi-am setat Runkeeper-ul la 2.6 km, să văd cât de departe sunt de alea 12 minute. Ei, aș. M-am oprit fix după 1.63 km și 9:09 minute. Nu mai duceau picioarele. Apoi am mers, am mai alergat ușor, câte 4-5 minute, iar am mers, iar la întoarcere am mai alergat o repriză de 1.7 km, în 12 minute. Am mai oprit la trecerile de pietoni, dar oricum nu scoteam timp mult mai bun. Evident, pot spune că nu am tras tare. Nici măcar nu am fost epuizat după cele 20-30 de minute alergate, a fost un ritm destul de lejer și puteam să mă mai învârt pe străzi. Dar nu am tras tare pentru că nu am putut să trag tare. Să zicem că la prima alergare am scos 5:38 minute/km alergat. Doi kilometri înseamnă cam 12 minute. De unde rezultă un deficit de vreo 600 de metri.

Acum întrebarea e dacă voi avea voință să ies să alerg și în următoarele zile, dacă îmi pot îmbunătăți rezultatele jalnice și cu cât. E unul din lucrurile de care depinde cât de departe voi ajunge în cariera mea de arbitru în fotbalul britanic. Dacă nu alergi, oricât de bun ai fi, nu ai șanse să depășești nivelul ligilor de amatori. Mie îmi place să cred că voi reuși să ajung Level 4, îmi dau doi ani să reușesc. Anul ăsta (adică în vară) e mare, mare lucru dacă iau fitness testul, că deocamdată sunt departe de cei 2600 de metri în 12 minute. Pentru că nu am muncit. Simplu și corect.

Ce voiam eu de fapt să zic în acestă postare este că am toată admirația și mult respect pentru amatorii care aleargă distanțe lungi și care reușesc să aibă disciplina necesară ca să facă din asta un obicei aproape zilnic. Jos pălăria !

(Sper ca următoarea postare despre cum am alergat eu să nu fie în iunie 2016).

216032_10150166471354171_2831840_n

Magdalena Manea este unul dintre zecile de mii de ingineri români stabiliți în Canada în anii 90, e pasionată de scris și de citit și a fost jurnalist pentru o bună bucată de vreme, înainte de a pleca din România. A înființat și condus în Toronto un ziar românesc de care s-a ocupat timp de trei ani. Are doi copii, o casuță în Toronto, o profesie care îi place și spune fără ezitare că în străinătate și-a împlinit visele. Am considerat că, datorită experienței  acumulate dar și datorită flerului jurnalistic, Magdalena este în măsură să ofere o opinie despre viața de imigrant românilor stabiliți în Regatul Unit.

Care este lucrul cel mai important de știut pentru cineva care alege să trăiască, să muncească în altă țară, fie că este Canada, UK sau oricare alta?

Când schimbi țara de baștină cu o alta, anglo-saxonă în acest caz, cel mai important lucru care să-ți asigure succesul este consistency, consecvența. Este secretul de aur al britanicilor de pe ambele maluri ale Atlanticului. Nu te abate de la obiectiv, nu fă mișcări bruște (divorț, separare, sărit dintr-un job în altul în timp scurt, schimbat des adresa) fiindcă toate te costă înzecit, în bani, pentru ani mulți și te trag înapoi de la ce ți-ai propus. Ține-te cu dinții de plan, calculează-ți fiecare pas înainte. 

Cât de importantă este puterea comunității pentru fiecare dintre românii din altă țară?

Comunitatea este un reper, dar nu este vector de referință. Puterea comunității devine importantă atunci când ea este capabilă să servească înapoi, individul. In cazul celor din UK, ca și în Canada de altfel, comunitățile românești, fiindcă la ele ne referim, nu sunt încă formate.Ele sunt încă foarte tinere, implicit la acest stagiu fiecare individ trage pentru el însuși, ca să decoleze în noua viață cu succes.

Cum se formează o comunitate organizată și funcțională și în ce condiții funcționează ea cu adevărat?

O comunitate se formează în timp și cu răbdare. Cu cât respingerea venită de la populația majoritară e mai puternică, cu atât comunitatea se încheagă mai rapid, ca să se protejeze, să se apere, cumva. Pentru o comunitate închegată e nevoie de un dușman/un obstacol comun. De aceea zic, dacă dușmanul sau obstacolul nu există pe termen lung, nici nevoia de comunitate nu apare. Noi nu avem probleme de rasă, de origini controversate așa încât va fi greu, dacă nu chiar imposibil să închegăm comunități, așa cum vedem la alții. N-avem o neliniște, un chin comun care să ne adune la un loc. Formarea comunității italiene din Canada, și dau un exemplu, a fost determinată istoric. Italienii au fost persecutați la vedere, la sosirea aici, copiii canadienilor nu se jucau cu cei italieni iar poreclele italienilor au fost multe și au fost folosite mult timp. De aceea ei s-au agregat într-o comunitate, ca să contracareze această opinie generală.

Un documentar difuzat recent de Channel 4 în UK a stârnit reacții de protest din partea unor români care s-au considerat jigniți. Care este situația în Canada, și voi sunteți “persecutați fără motiv”?

Noi românii nu suntem nici mai cu moț și nici mai de soi, să ne intre bine în cap. Că dacă eram, aveam măcar o amărâtă de rețea de drumuri în țara de unde venim, iaca un exemplu. Implicit, ofuscarea la ieșirile mediei locale (ori ale organizațiilor de extremă dreapta, în aceeași măsură) e o cheltuială de energie. Cel mai înțelept este să fie lăsate să treacă fără zgomot. E cel mai ușor, move on, adică. Și, în background să ne gândim de ce au apărut asemenea documentare denigratoare? Nu cumva este teama localnicilor că li se iau slujbele? E cumva îndreptățită, în esență, spaima lor, e naturală. Voi păstrați-vă direcția, fiți deschiși, înțelegători și lăsați-i să vă cunoască. Pot avea surprize foarte plăcute!

Nu repetați stereotipurile presei de diaspora

Ai înființat un ziar al românilor, Acasă Media. De ce, cum a apărut ? Care a fost cel mai greu lucru după ce l-ai înființat?

Am înființat ACASĂ și am fost redactorul șef al gazetei timp de trei ani. Am iubit ziarul acela, a fost copilul meu. Acasă a apărut într-o piață de presă scrisă săracă în Canada, moartă, ce să mai ocolim. Cele mai multe publicații abia mai mișcau, de la lipsa finanțelor. Iar finanțele ar fi trebuit să vină din publicitate. Într-un grup etnic, cum este cel românesc, cu mulți specialiști și puține businessuri (sau businessuri prea mici, de familie, în general), puterea financiară etnică nu permitea să susțină, prin publicitate, un asemenea proiect. Am renunțat la ea atunci când am simțit limita de sus a pieții de publicitate. Și multe gazete românești, odată cu căderea pieței de presă tipărită, s-au topit, editorii căutând alte variante pentru a-și plăti cheltuielile lunare. Acum ziarul nu îmi lipsește, pentru că îmi ocupa realmente tot timpul. De curând, din dor de scris, am dat drumul unui blog ce se bucură de un succes care mă uimește și pe mine. Se numește Foaie De Drum Lung și pare-se că place multora (http://foaiededrumlung.blogspot.ca/). 

Care este, la modul general, defectul cel mai important pe care îl avem, noi, românii care muncim în alte țări? Ce ar trebui să schimbăm în primul rând ?

Să renunțăm să mai credem că suntem buricul pământului, zic eu. Să lăsăm preconcepțiile, să deschidem ochii, urechile, mintea, să luăm notițe de la cei care sunt de succes, în speță societățile în care alegem să trăim. Sincer, direct, fără rușine, teamă ori timiditate. Cu cât mai repede învățăm și facem ca ei, cu atât mai ușoară ne este integrarea și succesul în carieră. Nicio grijă, feelings-urile românești nu vor dispărea, oricâte straturi de învățătură așternem deasupra.

După 17 ani în Canada, care este sfatul cel mai important pe care l-ai oferi unui român care se gândește să se mute în UK sau a ajuns în UK de puțin timp?

Canada raportează coroanei britanice și, în foarte multe aspecte suntem similari ca și mod de viață ori sistemele în care trăim. Sfaturi unui român? Dar un român primește sfaturi? Să învețe engleza pe bune, ar fi unul. Să vorbească în engleză oriunde poate, așa își perfecționează vocabularul. Să se țină de plan, oricare este acela. Să nu încerce să păcălească sistemul. Bazele de date sunt extrem de sofisticate și o greșeală (furt, faliment, șomaj primit nemeritat) te urmărește toată viața. Să nu schimbe multe adrese în timp scurt (e dovadă de lipsă de seriozitate, devine untraceable), să nu vorbească de rău pe nimeni la lucru, pe nimeni în cercul de prieteni. Să țină ochii țintă pe British, să  înțeleagă de ce oamenii ăștia au avut succes, nu cumva datorită unei atitudini mult diferite decât cea pe care o aducem noi din țară? Să participe la voluntariat, să iasă din casă, să-și facă curaj și să învețe cât mai multe, să fie marketable. Nu sunt adepta mersului și plătitului de școli, dar uneori e nevoie de reîntors la școală pentru câteva luni. Și în final, să fie cu ochii pe banii lor și să fie consecvenți în ceea ce doresc să împlinească în viață.

După șapte ani apare The Point of No Return

Ce rol joacă norocul în reușita sau eșecul fiecăruia în altă țară?

Nu cred în noroc. Cred în oamenii bine pregătiți, mereu cu ochii deschiși către lumea în care trăiesc și care dezvoltă emotional skills îndeajuns cât să navigheze societatea, să se simtă confortabil în ea.

Care este, în Canada, perioada tipică de acomodare, de supraviețuire, până lucrurile încep să meargă bine, pentru un imigrant?

Crezi că ar fi diferită pentru cineva din UK? Cred eu că suntem cam în aceeași barcă și la capitoul ăsta. După șapte ani apare, de obicei, The Poin Of No Return. Dacă n-ai plecat până în șapte ani, șansele să mai pleci scad la sfert.

Un scurt mesaj pentru românii din UK, dacă nu au fost deja destule!

Curaj, umor cât cuprinde, nu puneți la suflet lucrurile mărunte, nu lăsați transformările și năucitoarele telenovele din România să vă răpească orele de somn. Sunteți în inima imperiului britanic, capul sus și învățați dârzenia și consecvența lucrului temeinic făcut, de la britanici. Ei vă sunt cea mai bună școală.

 Mulțumim frumos !

 

 

 

 

 

articleLa un an de la prima apariție pe hârtie a Anunțului de UK (transformat recent în “Anunțul românesc”), mi s-a făcut onoarea să ocup o pagină întreagă din cel mai recent număr al ziarului. Cu o opinie pe care o găsiți și pe blog, câteva postări mai jos. Plus că ieri, 3 martie 2015, am primit și ceea ce ar putea fi ultima legitimație de presă din cariera mea de jurnalist. Fost profesionist, actualmente amator. Prima a fost prin 1998. Cu alte cuvinte, ieri !

20140530_094436La orice nivel al arbitrajului v-ați afla, întotdeauna e loc de mai bine, de a vă îmbunătăți stilul și nivelul de arbitraj și de a participa la competiții noi. În Europa se desfășoară anual, mai ales în timpul verii, o mulțime de competiții de fotbal amicale pentru tineret și copii, la care sunt invitați arbitri amatori din toată lumea.

 

În general, se asigură cazare și masă, iar arbitrul își plătește transportul. La unele turnee se plătește și prestația arbitrului, în general cu 7-10 euro pe meci (la finalul turneului poți primi de regulă între 100 și 200 de euro). La unele turnee cazarea este la hotel, în camere de 2-3 paturi, la altele în școli, pe saltele, în camere de 10-15 paturi, ca în tabără. La toate, distracția este garantată, dacă vă place fotbalul și vreți să vă găsiți amici sau colegi noi în toată lumea. Nu este vorba de bani, pentru că nu se câștigă cine știe ce. Dar e o ocazie bună de a arbitra echipe cu stiluri diferite de joc, jucători din diferite culture fotbalistice și de a vă face prieteni.

În 2015 voi participa ca arbitru FA la Ayia Napa Cup (Cipru), Norhalne Cup (Danemarca) si Norway Cup. Mi-ar fi plăcut să am timp și pentru alte 2-3 competiții dar e dificil, pentru că vara am destul de multă treabă și nu trebuie să uit nici de concediile cu soția :) Sunt sigur că vor fi competiții interesante, cea din Cipru va fi o premieră pentru mine, în Danemarca voi fi pentru al treilea an consecutiv iar în Norvegia e a doua participare. Abia aștept !

 

Evident, acest text nu se referă la toți românii din UK, ci doar la majoritatea formată din ”desperados”, cu acces la internet, fără educație sau bun simț și cu creierul cât o nucă. Bineînțeles că există și excepții dar astăzi vorbim despre “Românii HUO”.

Am cunoscut mulți din ăștia (din fericire, doar virtual), cât am fost membru pe două grupuri de Facebook: Romanians in UK și Prieteni în UK. Românul HUO este majoritar, asta să fie clar de la început, ca să nu avem iluzii. Când românul HUO (să-l numim, de-acum înainte, “huomânul”, ca să economisim timp cu scrisul) citește pe grupul său de Facebook o opinie cu care nu este de accord, prima sa reacție e să te numească “oligofren”, “curvă” sau în orice alt mod și apoi să te trimită înapoi de unde ai venit. Atâta îi permite IQ-ul minuscule, atâta îi permite educația. De exemplu, dacă postezi o chestie despre faptul că documentarele pe tema românilor din UK nu sunt chiar nedrepte, au la bază anumite realități iar unele sunt chiar bine făcute, cel puțin 4-5 huomâni isterici vor sari cu înjurături (de regulă, de mama, că așa știu ei din familiile lor că se face). Nu vă faceți iluzii ! Dacă încercați să veniți cu argumente în sprijinul afirmațiilor pe care le-ați făcut, nu veți face decât să îi înfuriați la maxim. Pur și simplu vor turba, vor face spume la gură și vor înjura mai mult și mai porcos. Eu cred că din când în când, atunci când sunt contraziși, mai și scuipă de nervi pe ecranul laptopului, monitor sau telefon mobil. Nu am cum să demonstrez, dar așa cred.

Huomânii se plâng că, deși sunt ca niște floricele, sunt mereu discriminați de englezi. În timp ce se plâng că sunt victimele rasismului și xenofobiei, românii nu uită să îi acuze de toate relele pământului pe țigani, indieni, pakistanezi și orice alte ființe cu o culoare a pielii diferită de a lor. Practic, un huomân poate să posteze ceva de genul “Am băut la serviciu și m-au dat afară, sunt discriminat, m-au concediat pentru că sunt rasiști. De ce nu se uită la ciorile lor de indieni și la țiganii nostri, că bine le-a făcut Hitler, de-ar mai veni o data naziștii să curețe lumea de ciori ! Englezii sunt niște rasiști, sunt discriminat, nu e corect !”. Ceva de genul. Românul e împotriva rasismului până vede un țigan pe-aproape.

Ei, pe grupurile astea există și o specie numită “admini”. Adică administratori. Niște oameni admirabili, care susțin că moderează dialogurile astfel încât atmosfera în grup să se mențină la un nivel acceptabil de civilizație. Ei fac munca asta fără să fie plătiți, e un voluntariat demn de respect și de stimă. Numai că sistemul nu funcționează întotdeauna. Uneori, când huomânii scapă la tastatură și înjură în comentarii de ți se întoarce stomacul pe dos, comentatorii sunt ocupați cu alte treburi, cu serviciul, cu familia, că sunt și ei oameni. Sau pur și simplu sunt amici cu un huomân și nu îi lasă inima să îi șteargă mizeriile sau să îl elimine (“ban”) din grup. Așa că se roagă de turbat cu frumușelul, să injure mai în surdină. Ceea ce nu ajută la îmbunătățirea atmosferei din grup.

Pe scurt, de foarte multe ori, adminii, niște omuleți admirabili în felul lor, sunt ori incapabili ori neinteresați să elimine huomânii care știu doar să injure și, după cum le arată și numele, să urle “Huo !”. Drept pentru care, dacă sunteți oameni civilizați, este recomandabil să părăsiți în liniște grupurile de Facebook pe care huomânii sunt majoritari, încurajați și acceptați de admini. Cum am făcut eu cu “Prieteni (LOL, ce nume inspirat !!!) în UK”.

Am auzit (sau citit), nu o dată, cretini exprimându-se în felul următor: “A, păi cutare e vai de capul lui, a plecat în Italia (Spania / Anglia / Franța / Canada etc) și șterge moșnegi la fund prin azil”. Numai un cretin cu o doză mare de răutate se poate exprima așa. Pentru că am avut ocazia, chiar privilegiul să cunosc îngrijitori personali și asistente medicale care fac unele dintre cele mai dificile meserii din lume. Am lucrat un timp într-un centru de îngrijire, în calitate de coordonator de activități.

Am rămas cu un respect deosebit pentru cei care practică meseria de “carer” cum se numește în Anglia. Mulți dintre ei, pe 6-7 lire sterline pe oră, un salariu extrem de mic pentru Regatul Unit. Sincer, au existat momente când am spus că nu aș putea face meseria asta nici măcar dacă mi s-ar oferi, prin absurd, 10.000 de lire pe lună. Pur și simplu nu aș putea. Nici măcar nu am încercat, îmi cunosc limitele și slăbiciunile. Dar am cunoscut români care sunt mai puternici decât mine, din acet punct de vedere. Și sunt extrem de mulți oameni care fac asta, în Anglia, pe salarii destul de mici pentru UK. Englezi dar și mulți români. Cu o răbdare de sfinți, cu o putere de supraoameni, cu profesionalism. Unii o fac fără să se plângă, alții o fac cu lacrimi în ochi, dar toți au, în ochii mei, o trăsătură comună: eroismul. E o formă de eroism mică, măruntă, dar asta nu o face mai puțin demnă de respect.

Mulți dintre românii care fac această muncă o fac numai pentru bani, ca să adune ceva și să-și poată ajuta familia din România, să își ia o casă, să își împlinească un vis mai mic sau mai mare. Motivația fiecăruia e diferită, unii au idealuri uriașe, alții mărunte, dar toți oferă în fiecare zi, englezilor și altor naționalități cu care lucrează, un exemplu excelent de seriozitate și forță. Nu e ușor, iar efortul lor, chiar dacă e făcut în primul rând pentru ei și familiile lor, ajută niște oameni care nu se mai pot ajuta singuri și merită tot respectul, indiferent în ce țară lucrează și pe ce bani.

The Romainians are ComingAbia a apucat Channel 4 să difuzeze în Anglia primul episod al documentarului ^The Romanians Are Coming^ (^Vin românii^) și s-a pornit în – cel puțin în mediul virtual – o furtună de proteste de zici că în România trăiesc numai suedezi, blonzi cu ochi albaștri. Ca și cum nu am exporta mii, sute de mii de minoritari rromi care vin din cea mai mare mizerie posibilă. Exact așa cum se arată și în documentarul Channel 4. S-au revoltat o mulțime de oameni, hai să scriem petiții, să ne revoltăm, să le explicăm că noi, românii, nu suntem țigani și că noi suntem cercetători, medici, savanți, inventatori, sportivi, bla bla bla.

Las deoparte faptul că documentarul mai are două episoade, în care se pare că este vorba și de români cu joburi normale (pentru că în primul episod au fost prezentați mai mult țigani, care au venit în UK fără să cunoască o boabă de engleză și și-au găsit în cel mai bun caz joburi de măturători, asta dacă nu au devenit ^statui umane^ prin centrele orașelor. Plus români care dorm sub pod sau prin parcări). Dar muncitorul de pe șantier, omul de afaceri, cercetătorul, medicul român, ăștia nu au nimic senzațional. Și poveștile lor nu hrănesc apetitul prostimii britanice care se uită la documentare ^senzaționale^, trăiește din ajutoare sociale (^benefits^) și eventual votează UKIP și Nigel Farage.

În fond, se putea și mai rău. În primul episod al documentarului nu s-a pomenit de cerșetori, de hoții și escrocii veniți din România care au împânzit Londra și marile orașe din Regatul Unit. Am văzut câțiva amărâți, unii veniți dintr-un bloc din Baia mare care arăta ca anticamera iadului, chinuindu-se să câștige câteva lire pe zi, făcând muncile pe care nu le vor alții. Mai ales englezii. Aceiași amărâți, fără nicio educație și fără o capacitate intelectuală impresionantă, au fost prezentați încercând să învețe limba engleză la un nivel ^basic^ și reușind să facă suficiente progrese ca să nu mai fie refuzați la interviul pentru măturători stradali.

Suntem ceea ce suntem. Și ingineri, și manechine, și piloți, și inventatori. Dar și muritori de foame, oameni care dorm prin canale sau pe treptele bisericii, măturători, îngrijitori. La fel și englezii și alte popoare, nu există pădure fără uscături. Evident, căutătorii de senzațional ieftin îi vor găsi pe cei care oferă mai mult din punct de vedere al senzaționalului. Dar poveștile astea au trecere doar la cei slabi de înger sau fără educație, care oricum nu știu exact unde e România pe hartă, cât la sută reprezintă minoritatea ^gipsy^ din totalul populației României ori câți români au absolvit cu medii mari la Oxford ori Harvard. Britanicii educați și cu un IQ decent nu își schimbă părerea despre poporul român sau despre colegii lor români doar din cauza unui documentar făcut mai mult sau mai puțin profesionist.

De aceea nu văd mari motive de revoltă sau panică, doar pentru că o televiziune vânează senzaționalul ușor de găsit, folosindu-se de niște nefericiți fără educație gata să spună orice despre țara lor. Nu asta e tragedia. Tragedia e că producem astfel de exmplare în număr tot mai mare. Toți politicienii care au ajuns să aibă puterea, după 1989, au fost preocupați numai de îmbogățirea pe spatele poporului și statului, și nu au făcut nimic pentru dezvoltare. Educația, integrarea categoriilor defavorizate de populație au fost doar lozinci electorale și nu au fost niciodată tratate cu atenția necesară. Banii europeni s-au dus în afacerile mătușilor, mamelor, amantelor și socrilor celor din Parlament și ministere, iar familiile sărace, cele din sate uitate de Dumnezeu și din ghettourile de la marginea orașelor au rămas singure în fața sărăciei, a lipsei de educației și a lipsei de șanse. Banii europeni (nu mai zic de banii statului) care ar fi trebuit să scoată din mizerie și ignoranță comunități întregi s-au scurs în buzunarele și conturile unor gunoaie umane, dintre care unele acum înfundă pușcăriile sau se plângă că nu au condiții de hotel de lux în arest.

Iar consecințele se văd până în Londra. Avem prea mulți oameni săraci, și material, și ca educație, prea mulți ^desperados^ gata să plece într-o țară în care nici măcar nu știu cum se spune la ^stânga^ sau ^dreapta^. Ceea ce ne transformă, ca popor, în țintă sigură pentru căutătorii de senzațional ieftin. De sărăcia din comunități, inclusiv din cele țigănești, sunt responsabili politicienii cinici și lacomi care ne-au condus. 25 de ani de corupție ne-au transformat într-o națiune de măturători, asistați social, șomeri, disperați. Știu, am spus, avem și savanți, ingineri, doctori, dar englezii și alte popoare nu îi văd atât cât ar trebui. Tragedia nu este că țiganul Cutare a venit la Londra fără să vorbească engleza. Tragedia este că nu a mai putut supraviețui în țara lui, deși de lucru este și acolo.  Imaginea ne-o facem noi, Channel 4 doar folosește ceea ce îi oferim. Cei mai vizibili sunt cei disperați, cei de la subsolul societății. Dar ei nu sunt cauza, ci efectul. Asta trebui să înțelegem. Și pentru asta trebuie să le ^mulțumim^ politicienilor din toate partidele și să le urăm din suflet ^La mulți ani !^ de fiecare dată când încă unul dintre ei pășește pe ușa DNA-ului sau a arestului Poliției.

Muzica !

No comments

În 2014 am reușit să obțin prima promovare din cariera de arbitru, la prima încercare. Un test scris, trei meciuri cu “assesor” (observator) și notele primite de la cluburi de-a lungul sezonului au fost elementele care au decis promovarea. Notele de la cluburi nu le știu, teoria am trecut-o fără mari probleme, iar la cele trei meciuri aveam nevoie de o medie de 70 de puncte și am obținut 69, 72, 74. Nu strălucitor, dar suficient.

Tot în 2014, în martie, era să-mi termin cariera de arbitru FA, din cauza unui accident de mașină soldat cu o accidentare la genunchi. Am avut noroc și am reușit să mă recuperez, după 6 luni de fizioterapie și câteva zeci de meciuri ratate. Alerg normal, deci visul continuă.

În ciuda faptului că nu eram 100 % recuperat, tot în 2014, în mai și iulie, am participat la Norhalne Cup în Danemarca (pentru a doua oară) și la Norway Cup (pentru prima dată). Nefiind refăcut complet, am arbitrat foarte puțin 11 la 11 și foarte mult 7 la 7. Surprinzător, la ambele competiții am fost delegat la finale, iar finala U14 de la Norway Cup a fost transmisă live la televiziunea națională norvegiană TV2 Norge. La ambele competiții m-am întâlnit cu prieteni mai vechi, din toată Europa și mi-am făcut prieteni noi, inclusiv arbitrul spaniol Inaki Hermosilla, care a arbitrat în Primera și Copa del Rey iar acum e arbitru în Segunda Division. A respirat același aer cu Messi, Casillas, Sergio Ramos, Cr.Ronaldo, și are poze și amintiri cu ei. A fost coleg de echipă cu cei mai mari arbitri internaționali ai Spaniei și a lucrat pe Camp Nou, Bernabeu, San Mames și toate stadioanele celebre din Spania. Un tip senzațional, cu bun simț și modest, care și-a făcut timp să vină să mă vadă arbitrând finala de la Norway Cup și să-mi facă poze, ca să am mai multe amintiri de la meci. În ultima seară înainte de plecare am jucat un meci de fotbal între noi, arbitrii, și ne-am distrat ca niște copii. L-am întrebat pe Inaki de ce arbitrează la turnee internaționale de tineret, la care vin arbitrii amatori. Mi-a răspuns, simplu, că îi place fotbalul, că își face prieteni și că are ocazia să vadă la lucru arbitri foarte buni.

Faptul că nu am putut să fiu la 100 % în timpul celor două competiții m-a făcut să renunț la ideea unui al treilea turneu în 2014, deși mă ardeau degetele să dau o fugă în Portugalia, Spania, Grecia sau Suedia. Oi fi eu nebun, dar chiar nu am putut să îmi pun în pericol sănătatea mai mult decât o făcusem deja…

A fost un an bun, am reușit ce mi-am propus, am obținut o promovare, am arbitrat două finale la turnee internaționale, am cunoscut oameni minunați din toată lumea și am supraviețuit, fără urmări grave pe termen lung, unui accident din care puteam să ies șifonat mult mai rău.

Am fost deja acceptat la Norway Cup 2015, la Norhalne Cup și, pentru prima dată, la Aya Napa Cup 2015, în Cipru. Vedem dacă mai am timp și chef de un al patrulea turneu. Puțin probabil, dar ispite apar tot timpul…

 

 

* EDITORIAL PUBLICAT ÎN ANUNȚUL DE UK, OCTOMBRIE 2014 (editat).

Pe 16 noiembrie 2014 românii își aleg președintele. Sau cel puțin vor decide pe cine trimit în turul al doilea al alegerilor prezidențiale. Pentru românii care trăiesc în Regatul Unit, întrebarea este “De ce să votăm ?”. Pe de o parte, cei care consideră că votul este aproape o obligație, susțin că e datoria noastră de cetățeni să ieșim la vot, să nu lăsăm pe alții să decidă soarta țării în următorii ani. Pe de altă parte, cei care preferă să absenteze, spun că nu au pe cine să aleagă sau pur și simplu nu îi interesează cine va fi președintele României. În opinia mea, nu există răspuns greșit sau corect la întrebarea “Mergi la vot ? “. În decembrie 1989 au murit oameni tocmai ca să avem libertatea de a decide dacă votăm sau nu, cu cine votăm, de ce votăm într-un fel sau altul. Fiecare e liber să își exercite sau nu dreptul la vot. Suntem liberi. Este un drept, nu o obligație. În fond, neexercitarea dreptului la vot este absolut onorabilă, mai ales dacă o comparăm cu exercitarea dreptului la vot condiționată de un pachet electoral primit de la echipa de campanie a vreunui candidat. Decât să votezi un candidat pentru că ai primit un pix, o brichetă, o găleată din plastic sau o sacoșă cu ulei, zahăr și făină, mai bine nu votezi deloc. Chiar și în 2014, politicienii români sunt tot la nivelul “preistoriei” democrației. Din întreaga societate, ei sunt clasa care a evoluat cel mai puțin. Campaniile electorale seamănă izbitor cu cele de acum 20 de ani, cu singura diferență că acum candidații se laudă cu victoriile sportivilor și pe Facebook sau Twitter. Aceleași ziare și televiziuni cumpărate și partizane, aceleași afișe care provoacă greață, aceleași expediții prin sate, cu pomeni electorale cu însemnele partidelor sau candidaților. Aceleași autobuze care aduc prostime la vot. Aceleași emisiuni ridicole, aceleași campanii electorale bazate pe minciuni. De prea mulți ani, românii care voteaza sunt dezamăgiți constant de cei pe care i-au ales. De aceea, nu puțini se întreabă dacă votul lor are vreo importanță. Dacă nu cumva un absenteism record, de 70 la sută, ar fi un semnal mai puternic decât ștampila pusă pe un candidat sau decât un buletin de vot anulat. Din nou, nu există un răspuns sigur la întrebarea aceasta. Dar sunt sigur că vor fi mulți cei care, cu sau fără un sentiment de vinovăție, vor ignora alegerile prezidențiale. Și nu îi pot condamna. Mai ales că în peste 20 de ani de democrație încă nu s-a găsit politicianul căruia chiar să îi pese, măcar un pic, de România și de poporul român. La câți infractori am văzut în Parlament și în ministerele și instituțiile patriei, îi înțeleg pe cei care și-au pierdut definitiv încrederea în puterea votului…