CODRIN POP

My news channel

În 2014 am reușit să obțin prima promovare din cariera de arbitru, la prima încercare. Un test scris, trei meciuri cu “assesor” (observator) și notele primite de la cluburi de-a lungul sezonului au fost elementele care au decis promovarea. Notele de la cluburi nu le știu, teoria am trecut-o fără mari probleme, iar la cele trei meciuri aveam nevoie de o medie de 70 de puncte și am obținut 69, 72, 74. Nu strălucitor, dar suficient.

Tot în 2014, în martie, era să-mi termin cariera de arbitru FA, din cauza unui accident de mașină soldat cu o accidentare la genunchi. Am avut noroc și am reușit să mă recuperez, după 6 luni de fizioterapie și câteva zeci de meciuri ratate. Alerg normal, deci visul continuă.

În ciuda faptului că nu eram 100 % recuperat, tot în 2014, în mai și iulie, am participat la Norhalne Cup în Danemarca (pentru a doua oară) și la Norway Cup (pentru prima dată). Nefiind refăcut complet, am arbitrat foarte puțin 11 la 11 și foarte mult 7 la 7. Surprinzător, la ambele competiții am fost delegat la finale, iar finala U14 de la Norway Cup a fost transmisă live la televiziunea națională norvegiană TV2 Norge. La ambele competiții m-am întâlnit cu prieteni mai vechi, din toată Europa și mi-am făcut prieteni noi, inclusiv arbitrul spaniol Inaki Hermosilla, care a arbitrat în Primera și Copa del Rey iar acum e arbitru în Segunda Division. A respirat același aer cu Messi, Casillas, Sergio Ramos, Cr.Ronaldo, și are poze și amintiri cu ei. A fost coleg de echipă cu cei mai mari arbitri internaționali ai Spaniei și a lucrat pe Camp Nou, Bernabeu, San Mames și toate stadioanele celebre din Spania. Un tip senzațional, cu bun simț și modest, care și-a făcut timp să vină să mă vadă arbitrând finala de la Norway Cup și să-mi facă poze, ca să am mai multe amintiri de la meci. În ultima seară înainte de plecare am jucat un meci de fotbal între noi, arbitrii, și ne-am distrat ca niște copii. L-am întrebat pe Inaki de ce arbitrează la turnee internaționale de tineret, la care vin arbitrii amatori. Mi-a răspuns, simplu, că îi place fotbalul, că își face prieteni și că are ocazia să vadă la lucru arbitri foarte buni.

Faptul că nu am putut să fiu la 100 % în timpul celor două competiții m-a făcut să renunț la ideea unui al treilea turneu în 2014, deși mă ardeau degetele să dau o fugă în Portugalia, Spania, Grecia sau Suedia. Oi fi eu nebun, dar chiar nu am putut să îmi pun în pericol sănătatea mai mult decât o făcusem deja…

A fost un an bun, am reușit ce mi-am propus, am obținut o promovare, am arbitrat două finale la turnee internaționale, am cunoscut oameni minunați din toată lumea și am supraviețuit, fără urmări grave pe termen lung, unui accident din care puteam să ies șifonat mult mai rău.

Am fost deja acceptat la Norway Cup 2015, la Norhalne Cup și, pentru prima dată, la Aya Napa Cup 2015, în Cipru. Vedem dacă mai am timp și chef de un al patrulea turneu. Puțin probabil, dar ispite apar tot timpul…

 

 

* EDITORIAL PUBLICAT ÎN ANUNȚUL DE UK, OCTOMBRIE 2014 (editat).

Pe 16 noiembrie 2014 românii își aleg președintele. Sau cel puțin vor decide pe cine trimit în turul al doilea al alegerilor prezidențiale. Pentru românii care trăiesc în Regatul Unit, întrebarea este “De ce să votăm ?”. Pe de o parte, cei care consideră că votul este aproape o obligație, susțin că e datoria noastră de cetățeni să ieșim la vot, să nu lăsăm pe alții să decidă soarta țării în următorii ani. Pe de altă parte, cei care preferă să absenteze, spun că nu au pe cine să aleagă sau pur și simplu nu îi interesează cine va fi președintele României. În opinia mea, nu există răspuns greșit sau corect la întrebarea “Mergi la vot ? “. În decembrie 1989 au murit oameni tocmai ca să avem libertatea de a decide dacă votăm sau nu, cu cine votăm, de ce votăm într-un fel sau altul. Fiecare e liber să își exercite sau nu dreptul la vot. Suntem liberi. Este un drept, nu o obligație. În fond, neexercitarea dreptului la vot este absolut onorabilă, mai ales dacă o comparăm cu exercitarea dreptului la vot condiționată de un pachet electoral primit de la echipa de campanie a vreunui candidat. Decât să votezi un candidat pentru că ai primit un pix, o brichetă, o găleată din plastic sau o sacoșă cu ulei, zahăr și făină, mai bine nu votezi deloc. Chiar și în 2014, politicienii români sunt tot la nivelul “preistoriei” democrației. Din întreaga societate, ei sunt clasa care a evoluat cel mai puțin. Campaniile electorale seamănă izbitor cu cele de acum 20 de ani, cu singura diferență că acum candidații se laudă cu victoriile sportivilor și pe Facebook sau Twitter. Aceleași ziare și televiziuni cumpărate și partizane, aceleași afișe care provoacă greață, aceleași expediții prin sate, cu pomeni electorale cu însemnele partidelor sau candidaților. Aceleași autobuze care aduc prostime la vot. Aceleași emisiuni ridicole, aceleași campanii electorale bazate pe minciuni. De prea mulți ani, românii care voteaza sunt dezamăgiți constant de cei pe care i-au ales. De aceea, nu puțini se întreabă dacă votul lor are vreo importanță. Dacă nu cumva un absenteism record, de 70 la sută, ar fi un semnal mai puternic decât ștampila pusă pe un candidat sau decât un buletin de vot anulat. Din nou, nu există un răspuns sigur la întrebarea aceasta. Dar sunt sigur că vor fi mulți cei care, cu sau fără un sentiment de vinovăție, vor ignora alegerile prezidențiale. Și nu îi pot condamna. Mai ales că în peste 20 de ani de democrație încă nu s-a găsit politicianul căruia chiar să îi pese, măcar un pic, de România și de poporul român. La câți infractori am văzut în Parlament și în ministerele și instituțiile patriei, îi înțeleg pe cei care și-au pierdut definitiv încrederea în puterea votului…

*EDITORIAL PUBLICAT ÎN ANUNȚUL DE UK, NOIEMBRIE 2014.

Alegerile prezidențiale din acest an au deschis, din nou, cutia Pandorei, în privința mentalității celor mai mulți dintre români. Cu excepțiile de rigoare, suntem incapabili să ne exprimăm părerea fără să coborâm discuția la un nivel suburban, nu avem timp și chef pentru confruntări de idei iar argumentul cel mai vehiculat de mulți dintre susținătorii uneia sau alteia dintre tabere este, simplu, “Ești prost !”.

Nu m-aș repezi să îi condamn pe cei mai radicali dintre români, în condițiile în care și presa are rolul ei în îndobitocirea unei majorități dureroase a populației României. Când un “formator de opinie” de la o televiziune națională se ia “oficial” la cafteală cu un sportiv care l-a deranjat, e clar că trăim sau venim dintr-o țară în care bolile psihice sunt privite ca o glumă bună, iar standardul comportamental este setat de societate undeva la nivelul celui dintr-un spital de nebuni periculoși. Așa că sunt conștient că e o utopie să sper că luciditatea, argumentele logice, confruntarea deschisă ar putea fi elementele cheie ale campaniei electorale.

E dezamăgitor să vezi că în ambele tabere strategia este la nivel de ființă de Neanderthal care a descoperit Photoshopul. Fotografiile trucate cu candidații în ipostaze jenante sunt cea mai deșteaptă soluție la care s-au putut gândi oamenii cavernelor rătăciți în fața tabletelor și laptopurilor. Iar “social media” nu face excepție. Internetul e o oglindă fidelă a stării mentale a românilor (din nou, vorbesc despre majoritate, conștient că există și excepții): disperați, pătimași, dușmani ai dialogului, degrabă vărsători de injurii dintre cele mai murdare, subiectivi, radicali, convinși că doar ei au dreptate, ignoranți, ușor de manipulat, suferind de mania persecuției și de cea a teoriei conspirației, obsedați și lipsiți de luciditate, preocupați doar să își verse ura. Interesați în primul rând să îl distrugă sau măcar să îl târască pe adversar prin mocirlă, nu să-și consolideze propria construcție.

Optimistul din mine mai crede că putem schimba ceva prin vot, nu prin mârlănie. În schimb, jumătatea pesimistă e de părere că, la cum ne comportăm, degeaba iese unul sau altul președinte, puterea adevărată o vor avea tot mârlanii și mârlănițele. După oceanul de mizerie revărsat înainte de turul 1 și între turul 1 și turul 2, după alegeri, nici învingătorii și nici învinșii nu ar trebui să aibă tupeul să ridice capul din pământ. Și simpla folosire a cuvântului “învingători” mi se pare nepotrivită. Nici una dintre tabere nu are motive să fie mândră de cum s-a comportat și cum a luptat. Ceea ce reduce motivele de optimism pentru viitor. Iar ceea ce mă întristează cel mai mult este să văd cum destui români din străinătate chiar speră că, odată ce candidatul favorit va câștiga alegerile, totul va fi bine în România, iar ei vor putea să se întoarcă într-o țară în care totul va merge bine. Dragii de ei…

Citesc ziarele, ma uit la stiri si nu-mi vine sa cred. Si actualul primar (ma rog, acum suspendat), domnul Romeo Stavarache, a ajuns sa fie cercetat pentru fapte de coruptie si s-a obisnuit sa poarte catuse si sa doarma la “racoare”. A descoperit si el foloasele unui sacou si a imprumutat moda purtarii sacoului peste brate, ca sa acopere imaginea catuselor. De parca asta ar fi rezolvat ceva. Domnul Stavarache nu e primul primar al Bacaului care probeaza “bratari”. Raposatul domn Dumitru Sechelariu avusese si el anumite probleme, care inca nu au fost clarificate de Justitie. Din cate stiu nu s-a dat o solutie definitiva, nu stim daca a fost vinovat sau nu de ceva. Deci nu a fost condamnat definitiv. Evident, nici in cazul domnlui Stavarache lucrurile nu sunt definitive. Avem o Justitie care lucreaza. Justitie care se misca extrem de incet, de vreme de in cazul lui Stavarache procurorii au intarziat ani de zile retinerea. Perchezitii si cercetari au loc si in legatura cu Consiliul Judetean Bacau, si nu este exclus sa mai vedem oameni purtandu-si sacourile pe maini, din pacate.

Nu ma bucur, nici nu ma intristez, doar constat ca istoria se repeta, iar unii oameni nu au nici macar minima inteligenta de a face lucrurile diferit. Cazul Stavarache merita analizat de psihologi. Un om care a castigat alegerile datorita mesajului sau anti-coruptie si anti-Sechelariu este acuzat ca a ajuns sa faca, poate inzecit, lucrurile de care il acuza pe rivalul sau. Ironia sortii ! Afaceri dubioase cu terenuri si locuinte, lucrari publice atribuite prietenilor si partenerilor, televiziune locala si ziar local 100 % obediente, in stilul Ceausescu. Plus festivaluri dubioase, organizate din bani publici, in folosul unor impresari mai mult decat de dubiosi si al trepadusilor din Primarie. Plus bani publici aruncati unui neica nimeni pentru o pretinsa monitorizare a presei locale, in incercarea de intimidare a jurnalistilor capabili sa investigheze abuzuri. Plus multe altele. Poate ca primele semne ale dezastrului ar fi putut fi citite, de cineva priceput, in noaptea victoriei “istorice” a lui Stavarache si “echipei” sale. Un triumf primit fara o umbra de demnitate, o bucurie desantata si o sarbatoare declansata de o gloata de oameni bauti si disperati, a caror prima grija a fost sa darame. Cei care nu stiu sa primeasca o victorie nu stiu sa primeasca nici infrangerile. Iar acum se prefigureaza una mare de tot.

Cum spuneam, nu e nicio bucurie, cel putin pentru mine ca spectator neutru. Nici macar adversarii sau dusmanii cetei lui Stavarache nu ar trebui sa se bucure. E grav daca milioane de euro din banii nostru s-au dus la niste nenorociti, e grav daca cei vinovati vor scapa cu pedepse marunte de 2-3 ani de puscarie, e grav daca alegem in fruntea orasului infractori. Chiar daca domnul Stavarache va fi condamnat, asta nu inseamna ca politica si administratia Bacaului sunt curate si credibile. Raman altii, sacali, gata sa preia functii, stampile, influenta. Flamanzi dupa bani. Si, ca de fiecare data, orbiti de ideea milioanelor de euro in propriile conturi, gata sa-si riste libertatea si sa puna umarul la saracirea unui oras si-asa vai de capul lui. Asadar, dragi urmasi politici ai administratiei Stavarache, cateva sfaturi:

- pregatiti-va sacoul. E bine sa-l aveti tot timpul cu voi, ca nu se stie cand e util. La fel, ochelari de soare, chiar daca veti fi ridicati de Craciun;

- nu va mai cumparati ziar si televiziune, cu jurnalisti in lesa. Ultimilor ocupanti ai functiei de primar nu le-au folosit deloc chestiile astea;

- daca chiar nu puteti sta linistiti, opriti-va dupa 2-3 “tunuri”. Puneti-va o limita de 1.000.000 euro furati si opriti-va;

- mai usor cu declaratiile despre adversari, ca nu se stie niciodata cand ajungeti mai rau ca ei;

- nu va bagati si familiile in rahat, incercati sa nu ii puneti pe cei dragi in pericol;

- daca ati inhatat o functie si intentionati sa furati non-stop, ganditi-va ca oricat de bogati ati ajunge, viata e scurta, iar banii nu aduc fericirea. Si impuscati-va.

*editorial publicat in ANUNTUL DE UK, aprilie 2014

M-am obişnuit ca atunci când stau de vorbă cu englezi, dacă vine vorba despre motivele mutării mele în Anglia, să pun accent pe lucrurile pozitive din ţara mea, şi mai puţin pe cele care m-au determinat să o părăsesc.

Le spun că vin dintr-o ţară grozavă, pe care o iubesc, dar care se confruntă cu nişte probleme economice serioase. Şi că nu intenţionez să mă întorc. Dar spun că România e o ţară frumoasă, la care ţin. Şi chiar cred ceea ce spun. Însă asta pentru că nu intru în detalii legate de motivele unei asemenea decizii. Nu vorbesc despre lipsa oricărei perspective, ceea ce mă determină să iau în considerare tot mai serios rămânerea definitivă în UK. “Uit” să le spun că nu pot trăi într-o ţară în care, la câteva săptămâni, un primar, un şef de judeţ, un ministru sau altă “personalitate” este ridicat(ă) de Poliţie, DNA, trupe speciale. Iar pentru fiecare corupt arestat, alte sute de “aleşi” îşi văd liniştiţi de şpăgi, funcţii, vile, concedii luxoase. Totul, pe banii românilor.

Evident, când am conversaţii cu alţii despre ţara mea, pot fi foarte îngăduitor şi “uit” multe din relele care m-au făcut să mă mut. Amintesc doar lucruri banale, lipsa locurilor de muncă, salariile mici, preţurile mari.Motivele “clasice” ale oricărui emigrant. Când sunt singur cu gândurile mele, relaţia cu România îşi dezvăluie şi latura întunecată, ura faţă de mizeriile care ne-au făcut să o abandonăm. Sau să fim abandonaţi. Lipsa de speranţă în revenirea la normalitate. Lipsa de bun simţ care sufocă întreaga societate. Dar tot răul spre bine, aşa se spune. Cei mai mulţi dintre cei care au ales o altă cale au acum o viaţă mai bună şi un viitor promiţător.

Unii vor rămâne definitiv aici, alţii se vor întoarce în România. I-aş cataloga drept optimişti pe cei care îşi doresc să se întoarcă în ţară. Şi, într-un fel, îi invidiez. Mi-ar plăcea să pot visa că, într-un viitor nu prea îndepărtat, vom putea trăi în România ca într-o ţară din vest. Nu doar din punct de vedere material ci şi al civilizaţiei, al respectului reciproc, al organizării sistemelor societăţii. Al responsabilităţii instituţiilor faţă de cetăţeni, al grijii pentru copii şi bătrâni. Al tuturor lucrurilor pe care “ei” le au şi noi nu. Cu riscul de a părea pesimist, din multe motive, dar nu materiale, ideea întoarcerii în România mi se pare mai degrabă un coşmar, decât un vis.

edit2Mai jos se găseşte editorialul pe care l-am publicat în numărul doi al ziarului Anunţul de UK. E despre sport.

 

Un cuvânt uitat: RESPECT

Mi-a plăcut întotdeauna sportul.Am crescut cu visul unei semifinale de World Cup, cu gimnastele uitându-se mai mereu de sus, de pe podium, la rusoaice, americance şi chinezoaice, cu handbalistele prin câte o semifinală de Mondial sau European. Cu Cupa Campionilor şi Supercupa aduse de Steaua şi cu victorii ale Naţionalei cu Anglia, Argentina, URSS.Acum, mai nimic de admirat sau de incurajat. Falimentul sportului nostru nu e o întâmplare, e rezultatul nepăsării guvernanţilor.La J.O. de iarnă avem rezultate aproape similare cu cele ale africanilor, cu toate că în România există şi zăpadă, şi gheaţă, şi munţi. Cel mai popular sport, fotbalul, a ajuns cât se poate de jos. Infractorii “oameni de fotbal” sunt mediatizaţi de o presă inconştientă, în stare să-şi deschidă studiouri şi la Rahova sau Jilava.Fotbalul e privit doar ca un mijloc de îmbogăţire rapidă, asta şi “mulţumită” presei, mai ales televiziunii, care a promovat numai personaje desprinse parcă din filmele cu mafioţi.E drept, unele populează deja puşcăriile, dar se vor întoarce pe ecranele noastre.

Limbajul suburban din tribune, lipsa de respect faţă de adversari, atitudinea de trişor a jucătorilor, toate au cauze comune – lipsa unei educaţii sportive din copilărie, influenţa nefastă a talk-showurilor “sportive”, dezinteresul guvernanţilor de a încuraja sportul de masă.A dispărut respectul.Orice tentativă de a compara situaţia cu cea dintr-o ţară ca UK este aproape ridicolă.Într-o ţară normală, copiii sunt încurajaţi să facă sport nu ca să se îmbogăţească, ci ca să fie sănătoşi, să aibă noţiunea de competiţie, să lupte corect, cu demnitate, să respecte. Într-o ţară normală orice sat are un complex sportiv şi o echipă într-un campionat local de amatori. Iar diferenţa cu adevărat şocantă între sportul din România şi cel dintr-o ţară ca Anglia ţine de atitudine.Fair-play şi respect sunt cuvintele de ordine, până şi în cele mai modeste competitii.

Suntem în 2014, iar “Important e să participi” sună demodat. Oamenii câştigă milioane de euro din sport, performanţa e răsplătită cu munţi de bani, iar sportul schimbă vieţi. Dar toate astea sunt la capătul unui drum lung şi greu.Iar în lumea reală drumul începe devreme, cu antrenamente grele şi fără recompense imediate. Sportul înseamnă muncă şi respect, nu ore întregi de înjurături la tv, nu pipiţe cu silicoane,nu golănii.Mă tem că prea puţini copii şi părinţi din România ştiu asta, pentru că nimeni nu le spune. Şi continuăm să privim, să bârfim, să înjurăm. Sunt femei şi copii pe stadion sau în faţa televizorului ?Să se obişnuiască,aşa-i la fotbal ! Uneori ne oprim pentru câteva secunde, doar ca să ne mirăm că nu mai avem performanţe sau viitor.Totuşi, ce ciudat, cu atâtea televiziuni şi aşa mulţi oameni de fotbal…

DSCN8447Am petrecut recent 4 zile la Lisabona. Ceea ce nu mă face un expert, dar pot împărtăşi câteva impresii. E un oraş superb, cu bulevarde largi şi străduţe înguste şi întortocheate. Cel mai fermecător mijloc de transport în comun este tramvaiul. Liniile 12 şi 28 au, cred eu, traseele cele mai interesante. Cel mai eficient şi rapid e metroul. Lisabona are o reţea de linii de metro de o simplitate uimitoare, cel puţin în comparatie cu Londra. Tot în comparatie cu Londra, oamenii mi s-au părut mai relaxaţi, mai puţin grăbiţi. Şi am văzut mult mai puţine smartphonuri, tablete şi e-readere butonate în vagoanele de metro. Lumea se grăbeşte şi în Lisabona, dar se grăbeşte…mai încet. Aşa mi s-a părut.

Patru linii, patru culori – Azul, Verde, Vermelha şi Amarelha (ultimele doua inseamna rosie si galbena). Cu 6 euro cumperi un card Viva Viagem, valabil 24 de ore. L-am folosit cu succes şi pentru tramvai, cred că e valabil şi pentru autobuz. Pentru tramvaiul 28, ideal e să urci la staţia Martim Moniz, ca să prinzi loc pe scaun, pentru că după câteva staţii se aglomerează. O calătorie cu tramvaiul costă 3.60 euro, la fel ca una cu metroul. Cardul de 24 de ore este mai avantajos. Nu m-a interest cardul lor pentru turişti, cu intrări la muzee şi transport nelimitat, pentru că nu mi-am propus să-mi petrec trei sferturi din vacanţă în muzee şi biserici. Prefer străzile. Cât am umblat cu metroul, de luni până vineri, am fost impresionat de curăţenie şi de faptul că rareori s-a întâmplat să fie aglomeraţie. În metrou am văzut o singură dată un cerşetor. În Barcelona întâlneam 3-4 în fiecare călătorie. În schimb m-a şocat numărul mare de ţigani români care pretind că sunt trubaduri, pe străzile din cartierele turistice. În Chiado e jale. Se ceartă între ei pentru locurile “cu vad”, zdrăngăne 3-4 minute aceleaşi refrene false în apropierea unei terase şi apoi se apropie cu mâna întinsă de turişti, cerşind fără ruşine. Poliţiştii nu sunt deranjaţi, deci cerşetoria asta muzicală nu e o chestie ilegală, se pare.

DSCN8429Dacă vrei un tratament 100% turistic, poţi lua tramvaiul roşu, “sightseeing”, care te plimbă cam o oră şi douăzeci de minute pe străduţele înguste şi pline de farmec. Preţul e de 19 euro. Dacă vrei să vezi şi bulevardele, monumentele, clădirile şi pieţele este recomandabil un tur cu autobuzul “sightseeing”. Am observat că sunt două, unul roşu şi unul galben. Am mers cu cel galben, a costat 18 euro, şi am văzut, printre altele, podul de 3  kilometri (parcă 5 Aprilie se numeşte), Praca d Espanha, Rossio, Praca do Comerco, reşedinţa preşedintelui Portugaliei, închisoarea, Torre Belem, muzee, biserici şi multe altele. Cu audioghid intrerupt doar de reprize plăcute de fado.

Sunt multe de văzut şi de făcut în Lisabona. Mie mi-au plăcut Praca do Comercio (foto 1), Chiado (foto 2), Rossio (o zonă puţin mai colorată), Grădina Zoologică, plimbarea cu tramvaiul 28. Din cartierele Alfama şi Barrio Alto nu am văzut sufficient ca să-mi pot face o impresie clară. La capitolul ”Mâncare portugheză” chiar nu am absolut nimic de spus. Am căzut pradă tentaţiei restaurantelor cu specific chinezesc şi japonez şi nu prea am gustat delicatese locale, dar nu mi-a părut rău. O masă normală costă între 10 şi 25 de euro de persoană, în funcţie de gusturi şi buzunar. Nici măcar vin nu am băut, ci bere, dar am avut grijă să iau acasă, drept suveniruri, două sticle de Porto şi una de Madeira.

Nu ştiu decât un singur hotel în Lisabona, cel la care am stat, Turim Iberia, pe Avenida 5 de Ottubro. 4 stele care “bat”un pic spre 3.8, dar nu mai jos. Mi-au plăcut câteva lucruri: curăţenia desăvârşită din cameră (în fiecare zi), amplasarea destul de aproape de o staţie de metrou (Campo Pequenho), autobuz şi de centrul comercial – mall (Campo Pequenho), micul dejun variat (o dulceaţă de portocale senzaţională), faptul că recepţionera vorbea impecabil engleza şi franceza (cel puţin !), muzica de calitate de la staţia hotelului (cu panou de comandă pe perete), patul extraordinar de confortabil.

Mai puţin placute au fost: bâzâitul discret din panoul electric (noroc că era în hol), televizorul foarte mic (nu foarte important, că nu pentru tv am fost acolo), şamponul şi gelul de duş mediocre (din fericire, am avut altele cu noi). Şi, pentru cei mai pretenţioşi dintre noi, lipsa roşiilor la micul dejun :)  Per total, o experienţă plăcută, nu perfectă, şi un raport calitate – preţ foarte bun.

În Portugalia am ajuns cu avionul, am zburat ieftin, cu EasyJet, totul a fost în regulă, fără neplăceri. Nu evit liniile low-cost pentru că până acum nu am avut probleme mari (doar o singură întârziere mare şi o valiză distrusă – ambele, cu BlueAir). Am zburat şi cu Ryanair şi Thompson (dacă e low-cost) şi a fost totul ok. În vară încerc şi Norwegian.

Lisabona merită vizitată. Nu e un oraş ieftin, dar nu rămâi cu vreun regret după ce petreci câteva zile acolo. Dimpotrivă, te simţi tentat să revii.

Voi încerca să scriu şi despre Sintra, oraşul care trebuie vizitat dacă vă plac palatele.

Următoarea destinaţie: Bergen, Norvegia. Peste câteva luni.

 

editMai jos este primul editorial pe care l-am publicat in Anglia, aparut pe 1 martie 2014 in “ANUNTUL DE UK” (editia tiparita).

Punct si de la capăt !

Codrin POP

Într-o vreme în care nume mari din presă renunţă la ediţia print şi rămân doar cu varianta online, “Anunţul de UK” apare pentru prima dată şi pe hârtie. Este un nou început, într-un moment important pentru comunitatea românească din UK. Facem primul pas pe hârtie când unii români fac primii paşi în această ţară.  Când putem aplica fără probleme şi pentru alte joburi decât cele de “self-employed”, când interviul pentru National Insurance Number ar trebui să devină o simplă formalitate. Când, în sfârşit, avem aceleaşi drepturi ca orice cetăţean din UE şi putem concura pentru un loc de muncă fără să fim descurajaţi, întârziaţi sau daţi deoparte din cauza paşaportului.

2014 ne-a adus ridicarea restricţiilor privind dreptul de muncă în Regatul Unit. Asta nu înseamnă că viaţa de imigrant va deveni un vis, că mierea şi laptele vor curge pentru noi şi că vom fi invitaţi să acceptăm joburi uşoare, plătite cu mii de lire pe lună. Nu. Înseamnă doar că am făcut un pas spre normalitate şi că, măcar “pe hârtie” nu mai suntem trataţi precum cetăţeni de rang inferior. Schimbarea mentalităţilor necesită timp, nu se face peste noapte, iar românii se vor lovi în continuare de dificultăţi. Diferenţa dintre regulile de “pe hârtie” şi cele nescrise din viaţa reală va rămâne, probabil, vizibilă. Concurenţa pentru locuri de muncă decente va fi la fel de acerbă, unii dintre noi vor fi nevoiţi să accepte, în continuare, munci grele şi plătite cu minimul pe economie, iar pentru alţii eşecul va fi o posibilitate reală.

Ceea ce am primit în 2014 nu este o favoare, nu este o garanţie a succesului, ci doar o şansă. Am primit dreptul să concurăm. Ar fi trebuit să îl avem de mult timp, dar asta e altă poveste. Imaginea noastră e departe de a fi perfectă. Asta mai ales din cauza conaţionalilor noştri care aleg să încerce să “fenteze” legea prin diverse metode şi ridică mingea la fileu celor care vânează voturi sau cititori cu ajutorul discursurilor xenofobe şi anti-imigraţie.

Lăsînd la o parte astfel de detalii, 2014 este anul în care punem punct unei etape şi începem alta. O luăm, din nou, de la capăt. Cum am luat-o de nenumărate ori de-a lungul istoriei. 1989 a fost un început de drum pentru români, însă lucrurile, în cea mai mare parte, nu s-au întâmplat aşa cum ne-am aşteptat sau cum ne-am dorit, drept pentru care unii dintre noi am ales să emigrăm, mai devreme sau mai târziu. 2007 a adus intrarea în UE şi eliminarea vizelor, însă abia acum, în 2014, putem spune că suntem cetăţeni europeni cu drepturi depline. Cum am spus, nu e o garanţie a reuşitei sau a vreunui favor. Dar avem o şansă să punem punct şi să o luăm de la capăt, într-o ţară în care putem să reuşim.

Nu numai pe hârtie.

ziarPe 1 martie 2014 a aparut primul numar print al ziarului “Anuntul de UK“. Pana acum ziarul a aparut doar in varianta online, insa cativa oameni deosebiti s-au gandit sa il transforme in ziar “adevarat”, care sa fosneasca si sa miroasa a cerneala tipografica.

O publicatie de care romanii din Marea Britanie aveau nevoie. Deocamdata, ziarul se gaseste in mai multe magazine din Londra si costa 0.50 £. In fiecare numar va fi si cate un interviu interesant, si isi propune sa fie alaturi de romanii din UK, cu informatii utile si proaspete. Un ziar de calitate, cu ajutorul caruia, se spera, multi cititori vor gasi ceea ce cauta, de la locuri de munca pana la oportunitati de afaceri si informatii din toate domeniile.

Si ca si cum asta nu ar fi fost de ajuns, creatorii ziarului au facut un pas urias spre un nivel de calitate cu adevarat exceptional. :)

Mi-au propus sa public un editorial, ceea ce am facut cu drag. Deci, chiar daca imi place enorm ceea ce fac in prezent, m-am intors un pic si la scris, ca e greu sa uiti prima dragoste. E doar ca hobby, dar mi-a facut placere sa public un editorial intr-un ziar din Anglia si o voi face din nou cu placere, daca voi mai fi solicitat. In plus, m-am bucurat sa-mi vad numele intr-o caseta tehnica a unui ziar, dupa vreo 5 ani de “pauza”.

Postez si editorialul pe blog, in curand.

Romania lor

23 comments

5991522_640 Sunt in Anglia de cativa ani. De trei, mai precis. Evident sunt foarte multe motive pentru care as ramane aici, si destul de multe pentru care m-as intoarce. Asa cred, uneori. Problema e ca atunci cand ajung in Romania, de 2 sau 3 ori pe an, in vacante, parca motivele de intoarcere se imputineaza brusc.

Ajung in Romania, bucuros ca revad locurile unde am trait mai bine de 30 de ani, ca imi revad parintii, prietenii. Ca sunt “acasa”, chiar si pentru 2-3 saptamani. Dau peste taximetristi dubiosi,  de fapt infractori de drept comun deghizati in taximetristi, peste oameni nepoliticosi si nesimtiti, peste institutii care ne trateaza de parca am fi paduchi. Peste taxe idioate si nejustificate, peste cozi care n-ar trebui sa existe, peste marlani cu volan. Intalnesc vanzatoare arogante si nesimtite, medici lacomi, cu ochii doar dupa spaga, functionari plictisiti sau incompetenti. Peste hartii fara rost, care sufoca firme si oameni. Deschid televizorul. A disparut mizeria de OTV, asta-i bine. E singura schimbare pozitiva, ca in rest tot emisiuni politice gretoase, realizatori fara coloana vertebrala. Emisiuni grotesti, “de divertisment”, cu femei gonflabile care au mai putina demnitate decat o prostituata cinstita. Nunti si divorturi fara noima, mediatizate de parca ar schimba si vietile celor care privesc, manele, evenimente din satrele tiganilor, mediatizate ca mondenitati. Mizerie. Inchid televizorul. Ies afara. Vecini care iti zgarie masina, care iti scutura scrumul de tigara sau iti scuipa in cap, de la balcon. Caini si pisici fara stapan, ignorate de autoritatile locale, care se prefac ca totul e roz in orasul prafuit. Gunoi aruncat de la balcon in fata blocului, de oameni ca noi. Mortaciuni sinistre aciuate in functii de presedinti sau administratori de asociatii, preocupati doar de cum sa mai fure 10-20 de lei de la fiecare, cu apometrul, intretinerea, cu ce s-o putea. Servicii de proasta calitate, produse scumpe si proaste. Dobitoci in BMW-uri din ’97 (eventual cu volan pe dreapta), cu manelele la maxim prin centrul unui oras de provincie, prafuit. Gropile, gropile de acum 3-4 ani, cand conduceam zilnic pe-acolo, si cele noi, pe care nu le stiam. Lucrarile la drumuri, semnalizate deamboulea sau nesemnalizate. Popi aroganti si lacomi, la care oamenii vin cu birul, fie bani, fie produse de tot felul, de parca ar merge in audienta la Satana in persoana. Oamenii care te imping la o coada, in loc sa stea naibii la juma’ de metru distanta, sa putem respire si sa ne miscam in voie. Ghiseele de la Posta, unde cotocarle arogante isi bat joc de oameni, pentru ca ocupa de 40 de ani acelasi post si nu le pasa. Bunul simt e eliminat din orice relatie. Educatoare, invatatoare si profesori au devenit aspiratoare de bani, parintii mai au un pic si le cumpara si masini sau case. Primari si politicieni devin animale devoratoare de bani, care imping licitatii si bani publici spre firmele prietenilor, sotiei, soacrei, ca sa isi asigure averi suficiente pentru 100 de vieti. Le luati cu voi in groapa, fratilor, de ce nu va opriti dupa ce ati dat 1, 2, 3 lovituri ? Puscariasi condamnati sunt vedete media. Inmormantarile se transforma in festivaluri de dat spaga, la preot, la gropar, la soferul dricului, la toata lumea, mai putin la mort. Nimeni nu-ti zambeste, nimeni nu pare bucuros ca traieste. Viata pare o corvoada, iar singurul lucru care ne invioreaza e sa ne batem joc de altii. Taximetristul de client, clientul, care poate e vreun mare functionar, de un contribuabil. Contribuabilul ala e si el ceva important, mecanic auto, sau postas, asa ca isi bate joc de primul client pe care il prinde, il repede si ii zice ca masina o sa fie reparata cand o sa fie reparata. Clientul frustrate nu are nici un job important, e somer. Dar locuieste la etajul 3, asa ca la revenirea acasa, nervos, isi scutura covorul exact cand sta fraierul de la 2 la balcon, la aer curat. Asa, de-al naibii, sa se racoreasca si el. Ala de la 2 da drumul la manele de la ora 11 noaptea pana spre dimineata, iar doctorul de la etajul 1 nu doarme toata noaptea. A doua zi medicul stresat se rasteste la un pacient si apoi ii ignora pe altii, care au dat spaga prea mica. Si asa mai departe, lucruri mici si mari, “arogante” (de ce sa nu lasam analfabetii sa creeze sensuri noi pentru cuvinte ?) marunte sau chestii de viata si de moarte. De la fosila care ocupa un post caldut de administrator de asociatie pana la neurochirurg. De la soferul de autobuz pana la politistul din intersectie. Toti sunt victimele marlaniei si toti (generalizez un pic) devin marlani cu altii mai slabi ori mai ghinionistit. Totul se leaga. E o tara in care ne-am obisnuit sa ne batem joc de altii.

Stiu, asta e viziunea pesimista, aproape tot ce e mai rau. Am uitat sa mentionez codrii verzi, frematand in vantul inmiresmat. Muntii si marea, oamenii simpli si primitori de la tara, gradina bunicilor, ospitalitatea romaneasca. Olimpicii la matematica, gimnastele, pe Zamfir si Brancusi, Eminescu si Cosbuc. Tamaioasa de Cotnari, apa rece de izvor, mamaliga, sarmalutele si cozonacul, carnatii afumati, slanina si palinca. Obiceiurile de Craciun, Marea Neagra, Bucovina si cimitirul vesel continue reading…