Angajatul “ideal”

Hm…m-am gândit să fac portretul angajatului ideal din presă. Ideal pentru patronii și șefii cretini. Nu pentru ăia inteligenți (tot mai puțini, din păcate, în acest domeniu). Cum voi explica și la final, e bazat în cea mai mare parte pe experiențe din ultimii 12 ani, trăite, auzite, văzute, aflate, mai ales din trecut. Pentru că prezentul nu poate fi decât un punct de plecare foarte bun pentru viitor, iar în prezent totul este minunat și frumos. Așa gândesc eu, optimistul. Deci. Angajatul ideal al unui patron de presă trebuie:
- să nu aibă niciun interes pentru viața personală, familie și mizerii din astea, care i-ar putea afecta randamentul;
- să nu contrazică niciodată șeful, nici măcar la cretinisme evidente ;
- să aibă o atitudine de sclav 24 din 24 și să nu gândească prea mult ;
- să cunoască limba română la nivelul clasei a cincea ;
- să nu aibă păreri personale în legătură cu ceea ce trebuie să facă;
- să posede permis de conducere, mașină personală și să o folosească non-stop la deplasările de serviciu;
- să facă documentare, să facă fotografii de nivel de fotoreporter profesionist, chiar dacă nu are pregătire în acest domeniu, să fie șofer, ziarist, femeie de serviciu, să aibă cunoștințe solide IT, eventual să fie și agent de publicitate, dar să accepte să facă toate astea pentru un salariu de șofer de autobuz (valabil mai ales în presa locală).
- să accepte fără comentarii crizele de isterie ale șefilor (obicei specific mai ales șefilor-femei, mai ales dacă sunt cretine din naștere și au probleme cu nervii)
- să stea “drepți” la comenzi politice și de orice alt tip, să scrie după dictare și să nu pună multe întrebări incomode;
- să fie fericiți când au un program de lucru care începe la 8 dimineața și se termină la 12-1 noaptea;
- să își riște viața și bunurile la evenimente de tot felul, fără ca măcar să primească un “mulțumesc !” din partea angajatorului;
- să accepte sancțiuni aplicate fără respectarea legislației, mai rău ca pe șantier sau ca la cei care muncesc “la negru”;
- să se abțină de la înjurături sau jigniri față de șefii cretini, când aceștia dau dovadă de cretinism evident;
- să nu aștepte salarii reale pe cartea de muncă, prime și alte drepturi;
- să considere permanent o mare onoare faptul că are ocazia să lucreze pentru televiziunea “X”, ziarul “Y” sau radioul “Z”;
- să nu aibă idei proprii, iar dacă le are, pe cele bune să le “transfere” șefilor, iar pe cele proaste, să și le asume și eventual să-și propună sancțiuni pecuniare cât mai mari;
- să nu își trimită șefii înapoi la origini atunci când aceștia sunt măgari/măgărițe și îi închid telefonul în nas sau îl jignesc, chiar dacă îl coordonează de la 165 de kilometri distanţă, conduse doar de propriile frustrări şi crize de isterie;
- să nu își facă șefii de râs în vreo conferință sau comunicat de presă atunci când îi ajunge cuțitul la os;
- să demisioneze “din proprie inițiativă” atunci când nu mai are angajatorul nevoie de el;
- să nu ceară salarii compensatorii, bonuri de masă, condiții decente de lucru și alte asemenea minunății;
- să accepte să-i decidă alții soarta, chair dacă e vorba de niște idioți și oameni fără simțul măsurii;
- să nu ceară în general nimic;
- să dea, să dea, să dea.
Sunt doar câteva trăsături care mi s-au părut evidente. Concluzii trase pe baza experiențelor personale și ale altor colegi, din 1998 până în prezent. Sigur, sunt perioade și perioade, angajatori și angajatori, nu pot generaliza, iar multe dintre cele scrise mai sus vin ca urmare a experiențelor din trecut. Însă presa este un domeniu în care, pentru jurnaliști, este tot mai greu, iar compromisurile sunt tot mai mari.
Sigur, e doar jumătatea goală a paharului, iar în presa din România există și angajatori (puțini) și șefi (și mai puțini) care nu își bat joc de jurnaliști și îi tratează profesionist. Dar despre partea plină, cu altă ocazie (partea a II-a)…