“Cine e îngerul, cine e demonul? Ghici ghicitoarea mea! Mutu, preotul noii religii. Ca în povestea prelatului criminal căruia i se ridică de pe umeri cadavrul victimei cît timp ţine slujba pentru ca apoi să fie încărcat din nou cu greutatea faptei sale. Poate fi fotbalul o blasfemie?”
Sunt randuri scrise de Radu Naum, pe gsp.ro. Plus altele. Merita citit. Incantator, nu am ce sa spun mai mult.
In Desteptarea imi plac de regula editorialele semnate de domnul Baltatescu. Dar am gasit unul bun, scris de Laurentiu Botin. Fara fanatism, la obiect si chiar cu ceva umor. Negru, ca asa e situatia in Bacau 
Pun pariu ca daca stiau ca Stavarache va avea absolut toate defectele lui Sechelariu ca primar, plus alte cateva, nu il votau nici rudele lui…
In ultimele doua zile am condus pe A 2 (autostrada care face legatura intre Londra si Dover) si in orasul Canterbury. Conduc, evident, o masina cu volan pe dreapta. Nu e foarte confortabil pentru cineva care a condus 13 ani pe cealalta parte a drumului. Insa te obisnuiesti. Iar aici ceilalti soferi sunt mult mai dispusi sa ierte greselile colegilor de trafic.
Desi am mai gresit cate ceva de 5-6 ori, doar o singura data am fost claxonat de cineva din spate. In rest, liniste si oameni rabdatori. Ce-i drept, si eu i-am iertat pe doi grabiti care nu mi-au acordat prioritate la “roundabouts” (sensuri giratorii). E un pic ciudat. Intri in roundabout si trebuie sa te uiti in dreapta, pentru ca de acolo vin cei care au prioritate.
Nu e foarte complicat, dar trebuie mai multa atentie decat de obicei. In localitati, limita de viteza este, din cate am vazut pana acum, de 30 mile pe ora. Sau 40 mph in cazul strazilor mai largi. Pe autostrada limita era de 70 mph. Nu am mers cu mai mult de 60 mph, am stat doar pe prima banda si i-am admirat cuminte pe cei care “zburau” pe langa mine pe banda a doua sau a treia.
Imi plac la nebunie Mini-urile de tip vechi, din anii 70-80. Plus niste masinute decapotabile joase si micute, tot asa, mai de moda veche
In doua zile de condus, mi s-a intamplat o singura data ca, la o intersectie care nu era aglomerata, sa ma pozitionez linistit pe partea dreapta, asteptand sa se faca verde. Si intrebandu-ma de ce imi da flashuri un domn din fata Mi-am dat seama ca nu eram pe partea corecta a drumului, asa ca am revenit imediat unde imi era locul, adica in stanga. I-am multumit celui care m-a atentionat. Nu am fost nici injurat, nici nu mi s-au facut semne obscene, nici macar nu s-a incruntat la mine cineva. Cam atat despre trafic, deocamdata, dar in mod sigur voi mai avea ce povesti, de la bordul Fiatului Bravo, cu motor de 2 litri, pe benzina, pe care il conduc deocamdata.
Asa se cheama noul netbook pe care l-am cumparat, dupa decesul celui vechi. De fapt, numele complet e Compaq Mini CQ10-400SA si l-am gasit intr-un magazin de electronice. Are o tastatura draguta, un pret rezonabil, bateria cica ar tine vreo 4 ore (dar voi vedea cat de curand care e realitatea, pentru ca bateriile nu tin niciodata cat zic producatorii). A concurat cu Acer Aspire (dar parca voiam alt brand, dupa incidentul cu micul Acer, decedat dupa un an jumatate de utilizare), Packard Bell (nu mai aveau pe stoc si trebuia sa mergem la un magazin aflat la vreo 12 mile distanta sau sa asteptam) si un Samsung. Si cu un HP. Toate, netbookuri. Unele mai scumpe decat Compaq, altele mai ieftine. Intre 200-300 de lire sterline. Erau si mai ieftine, dar E-Machines si inca o marca pe care nici nu mi-o amintesc. Arata fain, e un netbook “serios”, fara zorzoane si brizbrizuri. Un kilogram si ceva greutate, o tastatura foarte faina, garantie, procesor Intel de 1,66, 1 GB de RAM, o placa video de 256 MB, Windows XP instalat, wireless, ecran de 10,1 inci.
Deci avem un instrument nou. Asta inseamna ca de saptamana viitoare va puteti astepta si la foto/filmulete din Anglia. Abia peste o saptamana, pentru ca primele doua zile libere le-am consumat la shopping.
Anglia ne prieste doar noua, nu si laptopului. Micul Acer Aspire One pe care l-am adus aici a decedat subit. Pare o problema desul de serioasa, pentru ca nu mai porneste deloc. Nu il mai pot folosi. Din nou pauza cateva zile pe blog, pana cumpar unul nou. Multumesc pentru intelegere si scuze pentru absenta temporara…
Anglia îmi place tot mai mult de la o zi la alta. Mă uimeşte politeţea oamenilor, faptul că zâmbesc atunci când îşi cer scuze. Sunt relaxaţi, nu sunt răutăcioşi. Nu te loveşti de bădărănia de la noi, de acreală, de lipsă de bun simţ. Până şi la volan sunt politicoşi. Cei mai mulţi dintre ei, din câte am văzut până acum. Pentru cineva venit din România, Anglia este altă lume.
Până şi cel mai aglomerat supermaket din oraş m-a relaxat, deşi eram destul de obosit încă de când am intrat în el. Îmi place la nebunie să aud o dată la două minute “thank you very much”, “excuse me”, “please” şi alte asemenea cuvinte. Pentru că sunt însoţite de zâmbete, iar cei care le spun au aerul că chiar le pasă că îţi stăteau în cale, că le-ai făcut loc să treacă sau că le-ai oferit o informaţie măruntă. Probabil e o chestie intrată în reflex, poate că e un automatism, dar e încântător. Trebuia să ajung în ţara asta mult mai repede, dar e bine şi acum.
Până şi străinii par molipsiţi de bunul-simţ şi politeţea “made in England”. E minunat. În trafic la fel. Politeţe, respect faţă de ceilalţi, bun simţ. Şi amenzi consistente, bineînţeles, pentru cei care încalcă regulile. Ceea ce e un lucru bun. Străzile sunt încântătoare, iar pentru un şofer venit din România senzaţia e greu de descris.
M-a uimit să văd indicatoare cu numele unui oraş, la fiecare doi sau trei kilometri, pe o distanţă de 20-30 de kilometri. Mă rog, câte mile or fi fost, că aici se măsoară totul în mile. Limita de viteză în localitate este, în general, de 30 de mile pe oră, iar pe şoselele din afara localităţilor, de 70 de mile pe oră. Ca şofer, ai o mulţime de informaţii. Unele panouri sunt foarte clare şi nu lasă loc de interpretări. De exemplu “Reduce speed now”. Îmi place.
Deocamdată nu simt că mi-ar lipsi ceva, în afară, bineînţeles, de părinţi, rude, prieteni. În rest, România poate să rămână liniştită unde am lăsat-o,cu toate obiceiurile celor care o populează, cu mârlănia, cu manelele, cu bătăliile mărunte şi meschine ale oamenilor mărunţi. Nu îmi lipseşte nimic din România şi nu cred că m-aş mai întoarce. Decât dacă nu aş avea altă variantă. Dar, desigur, poate în timp se va schimba ceea ce simtşi mi se va face dor de ţara noastră. Cine ştie ?
Mâncare: “frozen food” este peste tot, iar englezii mi se par foarte aproape de americani din acest punct de vedere. Totul este preparat, gata de pus la microunde şi apoi pe masă. Foarte multe mâncăruri noi, gusturi pe care nu le-am mai întâlnit. Nimic spectaculos, deocamdată, dar vom încerca şi chestii mai exotice, pentru că nu ne interesează numai bucătăria englezească, ci şi cele mult mai exotice care sunt prezenteaici. Oricum, până acum, la plusuri aş trece “Yorkshire pudding” (cu jumătăţi de cartofi la tavă şi pui cu sos de nu ştiu ce), iar la minusuri, “Marmite” (o chestie neagră, la borcan, care se pune,cred, pe pâine, pentru micul dejun, şi despre care eram curios după ce am găsit-o pe blogul unei românce care era bucuroasă că-şi va cumpăra două borcane. Nu i-am înţeles bucuria, dar gusturile nu se discută…).
Preţurile în supermarketuri sunt decente, comparabile cu cele din România. Un pic mai mari, dar dacă cumperi mai multe produse reducerile sunt reale şi consistente. Cosmeticele, articole de igienă personală şi alte produse din această gamă sunt,uneori, mai ieftine decât în supermarketurile de la noi.
Electronicele mi se par şi ele un picuţ mai ieftine decât în România, dar nu cu mult. Mult mai scumpe sunt chiriile, asigurările şi utilităţile, dar voi reveni cu altă ocazie la acest subiect.
Televiziunile îmi plac mai mult decât ale noastre, din ţară,, pentru că au multe talk-showuri umoristice, la care chiar râzi. Plus informaţii (unii le-ar spune “seci”), fără prea multe comentarii “pe lângă”. Avem cam 100 de canale tv, din care îmi sunt cu adevărat utile doar 10-15. BBC-urile (vreo 5-6), ITV – urile (trei, parcă), Dave, Virgin1, Quest şi încă 2-3 se numără deja printre preferinţele mele. “Russell Howard’s Good News” (BBC Three) tocmai a câştigat un nou fan . continue reading…
Pe blog urmează câteva zile fără articole noi, deoarece de mâine voi locui împreună cu Alina în Anglia. Până mă acomodez, până găsesc un abonament de internet, până îmi stabilesc programul la noul job nu voi mai posta articole noi. Sper ca perioada de pauză să nu depăşească o săptămână, după care voi reveni cu articole publicate din Regatul Unit. Vă aştept să reveniţi !
ASOCIAŢIA BETANIA a împlinit ieri 15 ani de existenţă. Îi urez şi eu LA MULŢI ANI ! şi îmi pare rău că nu am ajuns la conferinţa de presă organizată cu această ocazie, însă am o scuză bună, şi anume plecarea în Anglia, care se apropie. Felicitări şi mulţumiri pentru tot ceea ce fac lui Andre Muit, Adrian Indreaş, Ciprian Tomiţă şi ceilalţi membri ai echipei Betania, un ONG despre care se poate spune că a salvat vieţi şi a schimbat destine.
Băcăuanii se pot considera norocoşi pentru că Betania există aici. Nu e vorba doar de banii aduşi pentru proiecte, milioane şi milioane de euro, ci şi de modul în care oamenii de la Betania pun suflet în ceea ce fac şi de cât de mult le pasă de cei din jurul lor. Felicitări !
Am scris aici despre necazurile întâmpinate cu operatorii de internet şi telefonie mobilă, care nu respectă Legea 161 din 2010 şi are cer taxe aberante pentru închiderea contractului.
Cel mai dificil “meci” a fost cu Vodafone, care refuza să închidă fără o taxă de 150 de euro contractul de furnizare a serviciilor de internet prin modem. Din fericire, după aproape o lună de insistenţe, şi cu mult noroc, am scăpat de internetul lor, fără să mai plătesc nimic. Norocul a venit din faptul că ne-am mutat temporar pe Unirii, în centrul oraşului, unde – surpriză ! – semnalul de internet era inexistent sau foarte slab. Foarte slab, în zilele bune ! Cu toate acestea, cei de la call-centerul Vodafone s-au lăsat cu greu convinşi să înregistreze o reclamaţie, care ulterior s-a transformat într-o simplă cerere de verificare a semnalului. La care nu am primit răspuns decât după ce am ameninţat cu OPC şi instanţa. Iar răspunsul era că într-adevăr se confirmă faptul că în anumite zone Vodafone are deficienţe de semnal.
După zeci de telefoane şi chinuri cei de la Vodafone au binevoit să primească înapoi modemul (cu cutia originală şi certificatul de garanţie, pentru că din fericire le aveam). Finally, victorie !
Abonamentul de telefonie mobilă rămâne, numai că l-am trecut de la unul de 9 euro lunar la unul de 3 euro.
Şi cu Orange am reuşit să rezolv cumva. Refuzau să îmi închidă abonamentul fără o taxă de despăgubire, că mai aveam un an de contract cu ei. Aşa că l-am cesionat mamei mele, care şi-a închis ea vechiul abonament, fără vreun cost. Aşa că Orange tot a pierdut un client. În viitor voi fi foarte atent la încheierea oricărui abonament de telefonie mobilă. Sau voi prefera cartela preplătită. Că abia-abia am scăpat de data asta de sclavia Vodafone-Orange…
