REPORTER LIBER

Cu mai multe luni în urmă, Primăria Bacăului începea să ridice maşini abandonate, adică rable. Purtătorul de cuvânt al primarului Romeo Stavarache preciza că municipalitatea se va înscrie în Programul Rabla şi va folosi rablele pentru achiziţionarea, cu importante reduceri, a unor maşini noi pentru Primărie. Bun. Asta se întâmpla, întâmplător , exact în timp ce şi eu mă zbăteam să îmi cumpăr o maşină prin Programul Rabla. Ceea ce am şi făcut, cu câteva drumuri pe la instituţii, cu multe hârtii şi răbdare. Am crezut că şi Primăria Bacău a reuşit să-şi ia maşini prin acest program, mai ales că e destul de bine gândit şi funcţionează. Dar…
Astăzi aflu, din Adevărul de Seară, că Programul Rabla se apropie de final (pe 25 noiembrie, mai precis), iar Primăria Bacău nu a reuşit să cumpere nici măcar o singură maşină prin acest program. De ce ? Simplu. Pentru că oamenii conduşi de Romeo Stavarache (îl ştiţi, ăla olecuţă bâlbâit, de zice mereu “EZACT” şi “EZECUTAT” în  loc de “exact” şi “executat”) nu au ştiut că continue reading…

Orange, Vodafone, Cosmote. Ca să mă refer doar la operatori de telefonie mobilă, să nu mai intru şi în alte domenii. Odată ce aţi semnat un contract cu unul din aceşti operatori, vă puteţi considera sclav pe plantaţie. Iar dacă veţi încerca vreodată să închideţi contractul, veţi afla că aveţi de plătit contravaloarea abonamentului pe încă “n” ani de-acum încolo. Deşi nu beneficiaţi de vreun serviciu, odată ce renunţaţi la abonament. Sau că un pârţ de modem costă 200 de euro şi trebuie să-l plătiţi în nu ştiu câte rate lunare, ca la Vodafone. Sau că puteţi încerca să vă închideţi contractul, dar în numai o lună nu se va realiza acest lucru. Ca la Cosmote. Şi una de la call-centerul Cosmote vă spune că după o lună vă expiră cererea de reziliere a contractului şi trebuie să o luaţi de la capăt.

În general, omuleţii de la Orange, Vodafone sau Cosmote, cu care staţi de vorbă, par nişte roboţei bine instruiţi, incapabili să gândească dincolo de ce le-au băgat şefii în hard disk. Sau pur şi simplu nu îi interesează să gândească. Avem Legea 161 din 2010, prin care taxele de reziliere sau închidere contract au devenit ilegale ? Avem. Dar nuuu, nu la asta se referă, zice alt maimu angajat, de la call-center Orange. Tot la Orange, dar la centrul lor de vânzări din Bacău, trebuie să insişti minute în şir ca să îţi primească şi înregistreze o biată cerere de încetare. La Vodafone Bacău un băiat cu cămaşă roşie îmi spune că taxa aia ilegală pe care încearcă să mi-o ia nu se mai cheamă taxă de reziliere, ci despăgubiri. Aha. Bun. Şi unde am semnat că plătesc despăgubiri dacă închid contractul ? “Păi nu aţi semnat, dar se aplică la toţi clienţii existenţi. Ce era să facem ? Să îi invităm pe toţi să semneze un nou act adiţional ?”. Ştii ce, Einstein cu cămaşă roşie şi ecuson Vodafone ? Da !!! Trebuia să mă chemaţi să semnez ceva nou, pentru că s-a schimbat legislaţia. Vreţi despăgubiri ? Fără ca eu să fi semnat undeva că voi plăti despăgubiri ? Pentru ? Că nu vă plătesc sute de euro pentru un serviciu inexistent, de care nu mai am nevoie ? Câştigaţi-vă despăgubirile singuri, în instanţă, continue reading…

La Metro, lucrările (observaţi, vă rog, cât de elegant poate fi numită o gropană de juma’ de metru care stă nereparată de jumătate de an sau mai mult) sunt semnalizate într-un mod eficient şi original. Dacă tot au reuşit să alunge clienţii cu ajutorul cozilor uriaşe cauzate de casele închise, cu casiere acre şi nepoliticoase, cu parcare peticită, cei de la Metro s-au gândit să folosească totuşi la ceva cărucioarele care stau nefolosite. Aşa că au demarat programul umanitar “Nicio groapă fără cărucior”, prin care gropile bătrâne şi imobilizate primesc în folosinţă câte un cărucior hodorogit, cu care se pot deplasa la suratele lor mai tinere, pe care le întreabă “Da’ când vin, maică, ăia cu asfaltarea, că ieri a dat unul cu un Matiz peste mine şi m-a înjurat un sfert de oră, nu s-a uitat că-s bătrână…”. Evident, gropile mai mici, tinerele, îi vor răspunde politicos, dar în sinea lor o vor invidia pe bătrâna lor colegă pentru că are cu ce să se deplaseze. Şi vor sper că peste un an sau doi şi ele vor avea un cărucior.

Pentru că oricum, celor de la METRO nu pare să le pese prea mult de modul dezastruos în care arată parcarea. Spun asta chiar dacă gropile par cumva decupate, semn că nişte lucrări au început. Însă când te câcâi luni de zile cu nişte gropi fâsâite, nu te poţi numi gospodar şi nici nu poţi să beneficiezi de un minim respect din partea clienţilor. 

Dacă METRO are un punct de vedere cu privire la acest subiect, evident că blogul meu îl va găzdui, în încercarea de a afla cauza situaţiei. Or fi vrut să improvizeze un poligon auto şi eu nu le-am înţeles intenţia…

Iată şi imaginile cu glorioasele cărucioare, făcându-şi datoria în vechile gropi din ceea ce a fost odată parcarea “super(LOL)marketului” METRO din Bacău.

Zilele trecute am fost la Rotunda, lângă Oneşti. Acolo unde sunt cele 205 case ridicate de Guvern după inundaţiile din 2005, pentru sinistraţii romi. Casele au fost devastate, sinistraţii au luat ferestrele, uşile şi ce au mai putut şi au plecat fie în comuna Ştefan cel Mare fie prin alte sate din împrejurimi. Mai aproape de zone locuite, că au nevoie de vecini…
Acum, la Rotunda, 199 de case din cele 205 existente au fost inchiriate de Primarie, insa doar o singura familie locuieste aici permanent, cu fetiţa de 3 ani şi jumătate. În rest, vânt, zgomotul tablei de pe acoprişurile ruinelor şi, din când în când, câte o căruţă care trece spre pădure, de unde romii mai adună lemne. În apropiere, un oneştean a venit la ceea ce numeşte casă de vacanţă. Nu locuieşte la Rotunda, dar vine din când în când, sporind temporar populaţie satului, de la 3 la 4 persoane. Câţiva câini aciuaţi pe lângă casă completează tabloul dezolant, care va deveni şi mai trist la iarnă. Drumul spre Rotunda este dificil de parcurs şi vara, din cauza pietrelor mari. Iarna se ajunge şi mai greu în acest loc. Izolare, ăsta e cuvântul potrivit pentru a descrie situaţia.
Romii care au devastat casele au fost chemaţi în judecată de Primăria Gura Văii, de care aparţine satul de pe dealul Rotunda. Procesul este pe rolul instanţei.
“Toate cele 205 familii s-au stramutat benevol in comuna Stefan cel Mare. Primaria, pentru ca familiile de romi au lasat din pacate si pagube caselor pe care le-au ocupat temporar, a angajat un evaluator pe o procedura legala. Evaluatorul a constatat pagubele care sunt produse caselor si de asemeni i-a chemat in instanta pe toti cei 205 proprietari, fosti proprietari de case”, a declarat, pentru Realitatea TV, prefectul Neculai Olaru.
Pentru a nu pierde toti banii cheltuiti, autoritatile locale au inchiriat casele in urma unei licitatii.
“Casele de la Rotunda au fost intr-o licitatie, au fost luate de alti cetateni, nu mai sunt case sociale, s-a schimbat destinatia lor pentru a nu se pierde cheltuielile facute pentru aceasta locatie”, a spus si primarul din Gura Văii, Vasile Pascu. continue reading…

Televiziunea norvegiană TV 2 Norge a postat în această seară şi al doilea reportaj din seria celor despre romii din judeţul Bacău. La fel cum am anunţat şi la primul material publicat, pe site se găseşte şi un program (codec sau player), “Silverlight”, a cărui downloadare şi instalare permite vizionarea materialelor postate acolo. După părerea mea, merită efortul…

Cartierul Orbic din Buhuşi (celebru pentru scenele de război, cu focuri de armă, topoare şi cuţite, dintre fugarii romi şi poliţie sau jandarmi) a fost şi el vizitat de echipa de jurnalişti de la TV 2 Norge, despre care am mai scris. Şi cu care am vizitat şi Valea Seacă, Dărmăneştiul, Gura Văii şi alte locuri interesante.

În Orbic am stat de vorbă cu localnici. Jurnaliştii norvegieni au vrut să cunoască şi această comunitate de romi, să îi vadă la ei acasă, să înţeleagă daca şi de ce sunt discriminaţi, cum gândesc, cum trăiesc oamenii ăştia. Să îi cunoască. Şi au reuşit, atât cât se poate într-o zi petrecută într-un loc străin. Acolo oamenii trăiesc, dacă e să-i credem pe cuvânt, doar din alocaţia copiilor, ajutorul social şi ce le trimit rudele plecate la muncă în Italia. După ce am stat de vorbă cu câţiva localnici, care l-au criticat vehement pe primarul oraşului, a sosit şi consilierul acestuia, domnul Nae Butuc. Imediat, cei care păreau nemulţumiţi au căzut de acord asupra faptului că autorităţile locale fac multe pentru comunitate. Au uitat până şi de drumul infernal pe care venisem şi de care se plânge fiecare suflet din cartierul de case.

Apa şi-o aduc de la un izvor aflat destul de departe, cel puţin de unele din casele din sat. “Cam la două zile fac aprovizionarea cu apă, şi de băut, şi de spălat, şi pentru gospodărie. O folosim pentru tot ce avem nevoie, că altă sursă de apă nu avem”, a declara un localnic, venit cu o căruţă plină cu butoaie, să ia apă. Reporterul televiziunii norvegiene a profitat de ocazie ca să facă un stand-up chiar lângă calul înhămat la căruţă, amintindu-şi că, în urmă cu 50 de ani, şi părinţii săi, care erau fermieri, foloseau animalele în agricultură. Între timp, în Norvegia lucrurile s-au mai schimbat un pic… (Paranteză: Per Kristian mi-a explicat că atunci când te apropii de un cal, intenţionând să îl atingi pe cap, e bine să vii din lateral, încet, calm, şi nu din faţa animalului. Cum nu intenţionez să mă apropii de vreun cal în viitor, iar pe pisica familiei ştiu cum să o abordez, sfatul nu îmi este neapărat util, dar am zis să vi-l împărtăşesc…).

Înainte de a merge în Orbic, l-am vizitat pe domnul Ion Fercu, directorul liceului din Buhuşi şi jurnalist al cotidianului local “Deşteptarea”. Domnul profesor Fercu ne-a explicat că nu există diferenţe, din punct de vedere al inteligenţei sau calităţilor, între elevii romi şi cei români, dar că are şi părinţi care solicită ca odraslele lor să nu fie în aceeaşi bancă sau aceeaşi clasă cu copii romi. La fel cum cunoaşte şi părinţi care solicită exact invers, astfel încât copiii lor să aibă colegi romi şi să se obişnuiască cu o mentalitate deschisă, fără prejudecăţi rasiale.

Cu o obiectivitate caracteristică jurnalistului de cursă lungă, Ion Fercu le-a explicat colegilor norvegieni că, în opinia sa, de vină pentru discriminarea romilor sunt ambele părţi: atât românii, majoritari, cât şi minoritarii romi. Din ambele direcţii s-ar putea face mai mult pentru ca romii să fie integraţi şi să-şi găsească un loc în societate. Dar şi pentru ca majoritarii să le acorde o şansă, la fel ca oricărei alte persoane. Problema e complicată, iar răspunsurile, sau mai bine spus soluţiile, greu de găsit. Norvegienii le caută, pentru că sunt conştienşi că se pot trezi brusc cu un număr foarte mare de romi, care să caute refugiu după ce Franţa şi alte ţări încep să îi alunge.

Tot fără prejudecăţi sunt şi localnicii din Orbic. Majoritatea, pentru că o localnică ne-a spus foarte clar că “românii sunt murdari, iar ţiganii sunt cei mai curaţi. Nu veţi găsi ţigan la care să nu fie curăţenie. Ţiganii nu-şi lovesc copiii, dar românii o fac. Românii se culcă cu copiii lor, fac lucruri care sunt de neconceput pentru un ţigan. Noi suntem uniţi, avem grijă unii de alţii, dacă las copiii în grija vecinului, când vin, îi dau şi lui ceva, bani, ceva de mâncare, ne ajutăm între noi”.Cât despre furturi…”trebuie să punem ceva pe masă, la copii. De muncă nu se găseşte, în cap nu dăm, ce să facă omul ? Se descurcă cum poate…”

Sigur că afirmaţiile doamnei au avut şi părţi amuzante, însă problema Orbicului rămâne una serioasă. continue reading…

Televiziunea norvegiană TV 2 Norge a publicat primul reportaj din seria celor despre romii din judeţul Bacău. Necesită instalarea programului Silverlight, de pe site-ul lor. Se poate instala fără griji, este sigur şi funcţionează perfect.

Soţii Hormuz lucrează de trei ani în oraşul norvegian Bergen. “Lucrează” este, de fapt, un cuvânt neportivit, deoarece modul în care cei doi fac bani nu are nimic în comun cu munca. În schimb, nu este nici ilegal. Nu în Norvegia. Adriana Hormuz are 47 de ani şi cerşeşte în staţiile din Bergen. În acelaşi oraş, dar într-un parc, produce banii capul familiei, Marinel Hormuz, de 48 de ani. Bărbatul cântă la un clavecin de jucărie. O televiziune naţională din Norvegia a trimis în săptămâna 23 – 27 august 2010 o echipă de ştiri în judeţul Bacău, ca să vadă unde se duc banii daţi de norvegienii miloşi. Şi să îi cunoască mai bine pe romii de la noi. Au reuşit.

“Let’s try here”, îi spun lui Per Kristian, reporterul de 52 de ani care a lucrat, printre altele, în Irak, Libia, Indonezia (la tsunami), China, India şi alte colţuri de lume. Acum a ajuns şi în România, încercând să găsească familia Hormuz din satul Valea Seacă, judeţul Bacău. Kåre, colegul său, un om tot cu vreo 30 şi ceva de ani de presă la activ, are camera pregătită, în caz că dăm măcar de oameni care să-i cunoască sau să fie rude cu ai lui Hormuz. Primul om întrebat ne arată o uliţă prăfuită din apropiere şi parchez în zonă. Cobor primul, bat la poartă ca să atrag atenţia bărbatului care stă pe un scaun şi se uită atent la un televizor. “Familia Hormuz ?”. “Da, eu sunt”, îmi răspunde omul, apoi faţa i se luminează într-un zâmbet larg, pe fondul unei uimiri spectaculoase: “Beeergeeeeeen !!!”. Apăruse în spatele meu Per Kristian, reporterul, iar Marinel Hormuz, care dăduse interviuri şi la Bergen, l-a recunoscut într-o secundă. Apare şi Kåre, porneşte camera, apar şi o droaie de puradei gălăgioşi continue reading…

În ultima mea zi de muncă la Adevărul de Seară Bacău am avut ocazia să o cunosc pe o sportivă pe care o admir și față de care nu am suficiente cuvinte de mulțumire și apreciere pentru modul în care a reprezentat România în competițiile mondiale și europene. O discuție cu Narcisa Lecușanu, în care am descoperit că marea handbalistă este și un mare om, era modul ideal de încheiere a “sejurului” la Adevărul. Mulțumiri colegei mele Olimpia Filip (www.inainte.eu) pentru că mi-a propus să realizez un material pentru ADS cu marea noastră sportivă. Evident, mulțumiri și Narcisei Lecușanu pentru răbdarea cu care a răspuns la zecile de întrebări. Iată ce a ieșit:

Narcisa Lecușanu: “Aș vrea să văd mai mulți oameni zâmbind”

Cea mai titrată handbalistă băcăuancă, Narcisa Lecușanu, a reușit o carieră sportivă de excepție și are planuri de viitor la fel de ambițioase. La vârsta de 10 ani, Narcisa pășea pentru prima dată pe terenul de handbal, însă nu era prima din familia sa, deoarece sora sa mai mare făcuse deja pasul către acest sport. “Domnul profesor Ciocoiu Cornel, de la școala generală, m-a îndrumat către CSȘ, unde primul meu antrenor a fost regretatul Cucu Eugen. M-au încântat grupul, atmosfera, faptul că jucam handbal”, povestește cea care avea să devină, peste ani, viceampioană mondială cu echipa națională a României.
Au urmat primele cantonamente, primele competiții naționale și prima tabără de pregătire, la Alba Iulia. “În 1991 am participat la prima tabără, la care veneau și antrenori federali. Practic, atunci am simțit prima dată că aș putea ajunge la echipa națională, că aș putea să joc la un nivel înalt. Se pleca greu peste hotare, iar meciurile internaționale erau singura șansă de a vedea și alte țări”. În 1992 a obținut titlul de viceampioană națională la junioare 2, deși, ca vârstă, era junioară 3, adică mai mică decât adversarele întâlnite. Performanțele la nivel de junioare și tineret au continuat, culminând cu titlul mondial cucerit în 1993, la campionatul mondial de tineret din Brazilia.
Narcisa Lecușanu consideră că un rol important în formarea ei au avut antrenorii din perioada copilăriei. “Erau oameni cărora le păsa de copii. Indiferent pentru ce sport îi pregăteau, puneau suflet în meserie și voiau să-și vadă elevii ajunși cât mai sus. Aveau orgoliu și pasiune”. Orgoliu, pasiune și multă muncă a pus și Narcisa Lecușanu în ceea ce a făcut. Aceste lucruri, precum și talentul, au ajutat-o să aibă un palmares pentru care o pagină de ziar nu ar fi suficientă. Printre performanțele cele mai importante se numără locul 2 de la Mondialele din Rusia (2005), titlul mondial la tineret (1995), două Cupe ale Cupelor (2002 și 2007, cu Ikast și Oltchim), o finală de Champions League (cu Oltchim) și o salbă de titluri naționale : 4 în România (Oltchim) și două în Macedonia și Germania.
Plus alte performanțe, pe care Narcisa le amintește cu modestie, ca pe repere firești ale unei cariere excepționale. Nu uită că a făcut parte dintr-o generație de aur a handbalului românesc. „A fost o generație foarte bună și foarte bine așezată pe posturi. Îmi pare rău că nu am putut urca pe prima treaptă a podiumului la o Olimpiadă, la Mondiale sau Europene. continue reading…

Vă propun să continuăm să cunoaştem oameni din Bacău, mai ales tineri. Elena Broscoi este elevă în clasa a douăsprezecea la Colegiul Naţional ”Ferdinand” din Bacău, profil matematică-informatică.

Totuşi, înclinaţiile ei sunt cu totul altele, iar marea sa pasiune este teatrul. “Mi s-a părut o activitate interesantă şi am întrebat unde pot să aflu mai multe. Am aflat de cercul de teatru de la Palatul copiilor, condus de domnul Geo Balint, l-am contactat, iar de la primele lecţii şi repetiţii am simţit că îmi place teatrul”, povesteşte Elena.

Adolescenta a rămas la cercul de teatru, iar în 2009 a participat la un festival naţional, organizat la Brăila. Acolo a obţinut mai multe premii, cel mai important fiind pentru un monolog interpretat, la finalul căruia a primit aplauze. “Chiar am intenţionat să dau la o facultate de teatru continue reading…