REPORTER LIBER

“Acest popor trebuie sa dispara!”. Strigatul vine de pe blogul unui jurnalist. Care conduce un ziar ce acum cativa ani era puternic, temut, respectat, vertical si cautat. Dar sa revenim la blog. Contrasenspunctcom. Strigatul e motivat, se pare, de mizeria care – de acord – domina societatea romaneasca. Dar sa spui ca poporul trebuie sa dispara, ca romanii nu merita sa aiba o tara a lor, ca singura speranta de revenire la civilizatie si la normal e la “stranieri”, astea pot fi catalogate drept copilarii, daca e sa fiu extrem de bland in limbaj.
Eu deocamdata traiesc in Anglia si nu mi-e jena sau teama sa spun ca sunt roman. Chiar ma voi intoarce cu drag in Romania atunci cand voi considera de cuviinta. Traind in strainatate vezi mai bine defectele societatii din care ai plecat, dar inveti sa-i apreciezi si calitatile. Iar Romania nu e cea mai rea tara din lume. Engleza am invatat-o aproape la perfectie in scoli din Romania, cu profesori romani, si nici macar la o facultate de filologie. Franceza si italiana tot in “Romanistanul” cel blamat le-am prins, doar cele trei boabe de spaniola pe care le stiu s-au lipit de mine prin Regatul Unit, datorita unor colegi. Sa vorbesc si sa scriu 100% corect au avut grija doamna Manea (V-VIII), domnul Rata (altfel un om un pic sarit de pe fix) si altii. Sa fiu fair-play, sa joc pentru echipa si sa imi vad de treaba pe teren m-au invatat antrenorii, cand am jucat fotbal pe la juniori. Sa nu fur mi s-a spus tot in Romania, in familie. Sa invat carte si sa am o cultura generala solida au avut grija profesorii aia platiti cu 200 de euro pe luna, coruptibili si amaratzi. Sa trag bine cu pistolul-mitraliera (AK-47,parca) si alte arme m-au invatat tot niste ofiteri si subofiteri romani, de la un liceu de politie din Romania. Asa, de-un 53-56 din 60 , nu chiar perfect.
Sa cresc sanatos, rasfatat si fericit au avut grija parintii, tot in Romania, printre romani.
O sotie minunata tot in tara asta de doi lei, pe care unii o vad desfiintata, mi-am gasit. Tara in care “cantitatea” de femei frumoase si destepte e de-a dreptul zapacitoare, dupa umila mea parere…
Prieteni, putini dar buni, tot acolo mi-am facut. In Romania. Ca sa vezi, mai exista oameni de calitate in tara aia care ar trebui rasa de pe fatza pamantului…
Educatia primita in Romania, mentalitatea pe care mi-am format-o acolo, calitatile pe care m-au ajutat sute de oameni sa mi le dezvolt, toate astea au usurat integrarea intr-o societate cu adevarat civilizata. Intr-un sistem functional, logic, bazat pe bun-simt, reguli, civilizatie, spirit practic. Sigur, sunt diferente uriase, putem blama oricand tigania, mizeria, salbaticia de la noi, dar toate astea au cauze concrete, nu sunt vina tuturor romanilor.
Chiar pot spune ca sunt mandru de faptul ca sunt roman, la fel cum un neamt sau un englez pot si trebuie sa fie mandri de apartenenta la poporul lor. Nu poate sa imi fie rusine pentru tampeniile pe care le fac altii. Dupa cum nu imi asum merite pentru inventiile lui Vuia, Coanda, evolutiile Nadiei sau scrierile lui Iorga, nu ma pot considera vinovat nici pentru politicienii corupti, tiganii fara numar, cersetori, proasta organizare si coruptie. Nu le incurajez, nu le ajut, iar ca mine sunt milioane de alti romani. De ce nu merita o tara ? Mai bine am lasa istericalele si autocompatimirea si ne-am apuca de organizat un pic propria ograda. Cate putin in fiecare zi. Nu e greu.
Mda, uneori Romania pare o jungla, manelele si coruptia ne sufoca, presa e de rahat, becalizeaza totul, politicienii sunt niste gunoaie. Dar asta nu inseamna ca poporul roman nu merita sa aiba o tara, ca poporul roman este asa. Tre’ sa fii un piculet frustrat ca sa crezi asa ceva.
Onoarea, patriotismul, cinstea nu se invata in Anglia sau Germania. Si cu atat mai putin in Italia Le ai sau nu le ai. Iar multi, foarte multi romani le au. Un lucru e sigur. Nu dand cu pietroaie si aruncand mizerii scrise, la intamplare, in toti conationalii, faci un pas spre civilizatie, demnitate si iesirea din pestera.

Din Desteptarea. Poza articolului (jumatatea din dreapta) te face sa razi, cum poate sa arate un om, Doamne !!!

De ceva timp s-a infiintat in Bacau Divanul Ad-Blog, o asociatie a bloggerilor, din care fac parte in prezent 12 bloggeri, unii jurnalisti, altii fosti jurnalisti, altii “doar” bloggeri. E o idee interesanta, poate chiar utila in felul ei, desi nu e genul meu de initiativa.

Din Divan fac parte oameni pe care ii cunosc si oameni pe care nu ii cunosc, oameni pe care ii respect si apreciez,  dar si lepre. Una, acum. Poate una si jumatate, ca mai intalnesti si jumatati de oameni pe ici, pe colo… :) Oricum, majoritari in Divan sunt oamenii de calitate, iar asta e un lucru bun. Nu asta e subiectul aici, iar padure fara uscaturi inca nu s-a vazut, asa ca trec la ce mi-a atras atentia. In unul din fragmentele de prezentare afisate, se spune:

 ”Suntem influenti, iar ca dovada sunt procesele intentate unor bloggeri din Divan de diverse personaje care calca in picioare libertatea de exprimare“.

Dragilor, probabil ca sunteti influenti, dar asta se datoreaza numarului de cititori, calitatii articolelor si fotografiilor publicate, fortei materialelor, initiativei, inteligentei, perseverentei bloggerilor, etc. Dar procesele ? Nu. Sa fie clar, nu faptul ca un cretin fara o viata reala injura niste oameni – si apoi e dat in judecata - da forta organizatiei din care cretinul face parte. Sunt alte lucruri mult mai importante, pe care bloggerii din Bacau le pot folosi ca sa fie influenti. Si nu, cineva care te da in judecata pentru calomnie nu iti incalca libertatea de exprimare, ci isi apara un drept. Libertatea de exprimare nu are nicio legatura cu filmul despre care vorbim, ala cu procese si avocati… Poti sa scrii orice despre oricine. Faptul ca uneori trebuie sa dovedesti ca mizeriile scrise de tine despre un om au legatura cu realitatea tine de bun-simt si legi, nu de incalcarea libertatii.

Mi-ajunge ca am iertat un jeg uman de un proces care l-ar fi costat de-l falimenta, chiar trebuie sa vad bloggeri care se lauda cu procesele intentate impotriva lor ? Fratilor, daca ma uit la cateva nume de pe lista aia, gasesc in cateva secunde cel putin o suta de realizari adevarate – jurnalistice sau “bloggeristice”, nu citatii la Judecatorie…

In rest, ma bucur ca a mai aparut o pagina web in Bacau si ca exista o asociatie a bloggerilor si le urez sa creasca si sa se inmulteasca ! Numarul de cititori…

Din cand in cand, cei de la gsp isi aduc aminte ca sunt si oameni, nu doar ziaristi de scandal, si scriu chestii exceptionale. Asa cum e editorialul lui Catalin Tolontan, din editia online sau de pe tolo.ro, ma rog, ca-s amestecate unele cu altele.

Sigur, subiectul dramei traita de Mihai Nesu este ofertant, dar meritul lui Tolontan e ca il fructifica punand suflet, scriind si cu inima, nu doar cu mintea. Si ca ii pasa. Nu doar de Nesu, ci de tot. Deocamdata ii iert pentru toate mizeriile si promiscuitatea din celelalte pagini…

Zice domnul Tolontan : 

“(……….)  Fiecare dintre noi pierdem la un moment dat enorm. Întrebarea nu e dacă, ci cînd. Toţi pierdem şi, în acel moment al durerii acute, ne recîştigăm un soi de pace care vine din durere care ajunge la limită, din epuizare.

Ceva ni se ia. Întotdeauna ni se ia! Sănătatea, viaţa, un om drag, un viitor posibil. Neavînd de ales, ne întoarcem către suflet, cel care a fost acolo mereu, profund şi tăcut. Zilele pierderii sînt zilele în care ne mişcăm cu încetinitorul, în care lumea îşi reduce zgomotele, ca şi cum o mînă invizibilă dă mai încet sonorul străzii şi al vocilor. Înaintăm lent printr-o lucire atenuată şi celor din jur le părem absenţi.”

Nu-i asa ca are dreptate ? E atat de adevarat incat pare banal, si totusi in zilele ”normale” refuzam sau nu avem capacitatea (sau o avem prea rar) sa ne gandim la toate astea. Cititi, va rog: DEGETELE LUI

Citesc din cand in cand gsp.ro, ca sa mai aflu ce se intampla prin sportul romanesc. ProSportul l-am abandonat de mult timp, asa ca gsp a ramas singura sursa. Din ce in ce mai rar, pentru ca e oribil sa vezi zi de zi titluri despre gigi, mitica, iancu, sandu si alte creaturi care provoaca doar greatza (tz-ul e pentru ca mi-e lene sa caut si sa instalez diacritice).

Azi s-a umplut paharul. Am fost nevoit sa caut 10 minute o amarata de stire despre perechea Tecau-Lindstedt, calificata in finala de la Wimbledon. Cele mai importante spatii erau dedicate meciurilor amicale lesinate jucate de anonimiide la Timisoara, Steaua, Dinamo si alte asa-zise echipe care ne fac de ras an de an in primele tururi ale cupelor europene.

GSP.ro a devenit un fel de tzara a mizeriilor, a subiectelor de doi lei, a pozelor cu prostituate tv (multe dintre ele urate, din pacate), a comentariilor agramate si in general a lucrurilor interesante doar pentru semialfabetizati, retardati sau cetateni indobitociti de saracie, incultura sau alcool. Asa ca, pe viitor, cand ma mai gandesc la gsp.ro, am sa spun “Nu, multumesc”, si caut alte surse de informare.

Am avut o pauza lunga de scris, dar nu si de citit. Pauza s-a terminat, asa ca revin cu felicitarile si urarile cuvenite celei mai noi redactii din Bacau: Antena 1. Unde lucreaza si destui dintre fostii mei colegi, pentru care ma bucur ca au ocazia sa fie cei care pornesc un nou proiect de la zero. Am inteles ca s-au lansat acum cateva zile, asa ca le urez stiri cat mai bune (eventual in exclusivitate) si “cititori” cat mai multi la jurnalele de stiri, emisiuni si ce-or mai avea.

Imi place tot mai mult cum scrie omul asta, Radu Naum, in Gazeta Sporturilor. De data asta, mi-a placut acest articol. Enjoy !

Intre 2002 si 2006 am organizat Premiile Presei Bacauane, o chestie faina, la care erau premiati autorii celor mai bune articole publicate in presa bacauana in fiecare an. Gala avea loc in decembrie sau in ianuarie si se bucura de participarea unor nume importante din presa locala si nationala.

Ideea mi-a venit gandindu-ma ca noi, astia, jurnalistii bacauani, chiar muncim ca sa ne facem meseria si sa ii informam pe cititori sau telespectatori. Si ca am merita ceva, o recunoastere, un premiu, o ora-doua impreuna, o sarbatoare. Un pahar de vorba ca intre prieteni, nu doar colegi. Si m-am gandit simplu: daca nu fac eu ceva, atunci cine ? Ca-n armata: ala cu ideea trebuie sa o si puna in practica. Si am gasit sprijin la Andre Muit, presedintele Asociatiei Betania, care a sustinut infiintarea Fundatiei INFOLIFE si proiectul “Premiile Presei Bacauane” din prima secunda si pana la ingropaciunea “Premiilor”, timp de vreo sase ani.  Am facut demersuri pentru inregistrarea fundatiei, am gandit un proiect clar, reguli, mod de organizare, am gasit locuri in care sa organizez gala, am scris sute de pagini, am gasit oameni care sa ma ajute (echipa de la Asociatia Betania a fost senzationala an de an), chiar si bani. Am cerut de la firme, oameni de afaceri, regii, Consiliul Local, Consiliul Judetean, Betania, de peste tot de unde am putut. Printre cei care au fost alaturi de “Premii” s-au numarat primarii Romeo Stavarache si Dumitru Sechelariu, presedintii de CJ Dragos Benea si Neculai Lupu. Era nevoie de sustinere financiara si am obtinut-o, pentru un eveniment organizat si in interesul comunitatii. Erau 14-15 premii (in unii ani 12, in alti ani 17) premii, pe sectiuni si categorii. In unii ani premiul a fost de 500 de lei, in altii, 700. Dupa buget

Am reusit sa aducem la concurs jurii formate din profesionisti adevarati. Regretata Vanda Condurache, o mare doamna a presei din Romania, un formator de jurnalisti, de oameni, a fost mereu alaturi de Premiile Presei Bacauane. De jurnalistii din Bacau. Ioana Avadani (Centrul pentru Jurnalism Independent), prof.Ferenc Vasas, Razvan Mitroi, Dan Apostol, Mircea Toma si multi altii au citit, au vizionat si au ales castigatorii. De fiecare data, ziarele au scris, indiferent ca au avut in redactie un premiant sau cinci. Fiecare castigator sau participant a spus ce avea de spus. Era sarbatoarea de final de an, era momentul de relaxare, de armistitiu, de bucurie. Si o luna – doua de munca extenuanta si de stres imens pentru mine, care-mi blestemam zilele ca mi-a venit ideea asta. Doar pana se termina gala , dupa care incepeam sa ma gandesc la urmatoarea editie si nu stiam cum sa le mai multumesc celor care se implicasera.

Dupa cativa ani, am resimtit oboseala si m-am retras din acest rol, preluat de scriitorul Val Manescu.  A fost ultima editie. Prin 2007, parca. Ultima, pentru ca frustrarile unui loser si ale unor necastigatori au depasit limita bunului simt si au devenit aberante. Drept pentru care, Premiile Presei au luat o pauza de un an. Apoi inca unul. Si in pauza au ramas si inca mai sunt. In anul ultimei editii, dupa o emisiune la care am luat parte eu, Andre Muit si unu’ mic si suparat, Kaysha a publicat un post interesant, in care se declara cel putin nedumerita de nesimtirea televizata a unui intarziat cu comportament penibil si frustrari stupide. Chiar daca eram doar un fost organizator, mi-a fost evident ca dreptatea era de partea organizatorilor galei  si am adus argumente in favoarea lor, ceea ce l-a infuriat pe intarziat.

Bun. E tarziu pana si in Anglia, iar in Romania lumea doarme deja. Asa ca incerc o concluzie. Oricate controverse si nemultumiri ar exista la un eveniment, e bine ca acestea sa fie comunicate pe un ton civilizat. Fara insulte si mizerii la adresa unor oameni care bat 600 de kilometri ca sa citeasca ore in sir - fara sa primeasca vreun ban - niste articole care nu ii intereseaza direct, iar apoi sa isi asume decizia acordarii unor premii.

E bine ca unul care intarzie trei zile la inscriere si nu mai este acceptat sa nu devina un frustrat isteric si sa isi accepte soarta fara sa injure din toti rarunchii.

E bine ca eventualele decizii discutabile sa fie privite ca simple erori (orice juriu e format din oameni, iar oamenii pot gresi) si sa nu fie transformate in dezastre si motive de dezbateri interminabile.

E bine ca pana si ultimul nesimtit sa isi controleze limbajul si atitudinea. Suntem totusi jurnalisti, nu mahalagii.

E bine. Sau ar trebui. Pentru ca daca nu e bine, e rau. Adica, in cazul de fatza, poate sa dispara ceva. De exemplu, o manifestare care devenise traditie. Era o traditie reluata dupa cativa ani de pauza, pentru ca mai avusesera loc manifestari similare, prin anii 90. Am facut-o fara vreun interes, doar ca sa aiba jurnalistii din Bacau ceva al lor. Cat timp am fost organizator, nu m-am inscris si nu am fost premiat . Era hobby-ul meu de sfarsit de an, care imi oferea bucuria de a vedea o competitie si de a vedea colegi multumiti ca sunt apreciati. De a vedea presa din Bacau in stiri nationale sau regionale, sau pur si simplu laudata si cunoscuta mai bine de profesionisti din Bucuresti sau Iasi. Sa ii vad premiati pe Vali Ardeleanu ( ) Florentin Radu, Raluca Lungu, Auras Chiscop, Dan Sion, Cristina Cucu, Elena Tintaru, Nicoleta Bichescu, Edi Adam, Costinela Breahna, Mirela Romanet, Liviu Maftei, Nelu Bisca, Dana Butnaru, Nelu Brosteanu, Dorin Ciulina, Doina Mincu, Alina Vintu, Ramona Herciu, Daniel Ciorcila, Marius Curucli, Lili Adochitei, Constantin Ciosu, Crina Mitrea, Irinel Tudor, Florin Stefanescu, Anca Seres, Catalin Bejan, Dorian Pocovnicu, Ramona Ionescu, Dana Munteanu, Florin Popescu si altii. Multi dintre ei, chiar jurnalisti buni de tot. Oameni care au stat in presa un an, zece sau douazeci. Sa le vad prezentand Gala pe Dana Macsim sau Raluca Lungu. Sa ascult poantele adunate in zeci de ani de domnul profesor Vasas. Sa ii vad premiati cu ocazia pensionarii pe Dan Mindirigiu si Stefan Olteanu. Sa il vad, impreuna cu colegii mei, pe Gil Ionita, cantand la chitara in sala Centrului “Apostu”, o sala mica, parca prea mica pentru marele domn Gil, care avea sa ne paraseasca un an sau doi mai tarziu. Sa-i ascultam pe copiii din corul liceului “Apostu” cantand dumnezeieste colinde, in decembrie. Era ceva. Bacaul a fost cam singurul oras din provincie care a avut ani la rand o asemenea gala. Datorita unor oameni carora li se cuveneau si li se cuvin multumiri.

Acum, la sfarsit de an, e liniste in presa bacauana. Nu mai primeste nimeni niciun premiu, anchetele si reportajele nu mai sunt citite de profesori universitari, sefi de gazete sau tv nationale, banii sponsorilor merg in alte directii, nu se mai opresc in buzunarele unora care scriu de o viata de om si castiga 800 de lei pe luna. Pentru unii, a fost mai important scandalul decat colegii, a fost mai important sa distruga decat sa imbunatateasca.  

Multumiti ?

Mircea Dominte scrie bine, documentat si interesant, despre unul dintre portarii importanti ai Europei: Fabien Barthez – campionul gafeur.

“Înger și demon adesea, Barthez a fost și un personaj excentric și controversat: a refuzat să stea în poartă în momentul în care arbitrul a acordat ușor un penalty, a lovit adversarii fără ca arbitrul să vadă sau prefera să iasă și să dribleze atacanții adverși când nu era cazul. Toate acestea l-au îndepărtat puțin de faima unui Kahn, Buffon, Casillas sau Schmeichel, dar titlurile câștigate vorbesc cel mai mult despre fotbalistul Fabien Barthez.”. Articolul in intregime, AICI.

O postare mai veche de-a lui Val Manescu, usor geniala. Despre organizare. Si revolutie. Aia de la noi, din ’89, cand aveam eu 13 ani. Omul asta ar trebui sa faca ore de munca in folosul comunitatii, scriind mai des pe blog Multumim, bine ca mai sunt scriitori in “blogosfera” ! (ca cica asa-i zice adunaturii colorate de oameni care scriu una alta pe net…).