CODRIN POP

Lumea noastră, văzută din Bedfordshire

Browsing Posts in Editorial

* editorial publicat in Anuntul Romanesc (UK), noiembrie 2015

Trăim vremuri agitate și sângeroase. Nicio capitală europeană nu mai este sigură. Ar fi fost Bucureștiul, unde nu se aventurează nici teroriștii sinucigași, dar corupția și incompetența celor care s-au repezit la funcții l-au făcut mai nesigur decât o capitală africană. În alte părți ale lumii, organizații teroriste planifică ani de zile atentate sângeroase, în care să ucidă 10, 20, 100 sau mai mulți oameni nevinovați. Noi retezăm peste 50 de vieți tinere fără să fi pus la cale niciun plan, fără arme, fără bombe. Doar cu primari nepăsători, funcționari prost plătiți și corupți, patroni de club lacomi și proști. Deci România își “rezolvă” singură problema atentatelor.

Rămân, însă, nenumărate ținte ușoare pentru fanaticii jihadiști. Care s-ar putea de fapt să ucidă mai mult pentru propria lor plăcere, pentru dorința de putere și afirmare, pentru a stăpâni teritorii cât mai întinse, și mai puțin în numele adevăratului Allah. Musulmanii normali sunt oameni pașnici, nu sunt toți jihadiști, după cum creștinii nu sunt reprezentați corect de faptele îngrozitoare ale Inchiziției. Din păcate, fanaticii religioși care urlă “Allahu Akbar ! ” și apoi se detonează sau apasă pe trăgaciul ieftinului și letalului AK-47 sunt, ca mentalitate, la nivelul Evului Mediu european sau chiar mai în urmă. E foarte greu să lupți împotriva unor umbre care vin, parcă, în alt timp, cu alte strategii, animate doar de dorința de a ucide. Londra, Parisul, Roma, poate chiar și Moscova au ajuns sau vor ajunge să tremure de teama atentatelor. Putem spune că nu mai există locuri sigure în lume, nu mai ai cum să îți faci un concediu liniștit, fără teamă de explozii sau focuri de armă.

E șocant pentru oameni care au trăit zeci de ani pe un continent mult mai liniștit decât altele. Europa s-a confruntat cu războaie, dar nu cu genocid. Oamenii din vestul și centrul Europei, mai ales, au uitat cum este să te ascunzi, să încerci să lupți pentru viața ta, să fii o posibilă țintă chiar dacă nu știi să fii parte a vreunui război. Sunt vremuri agitate, care ne-au luat prin surprindere, dar să nu uităm că doar cu două-tei generații în urmă, milioane de oameni mureau în toată Europa, pe câmpuri de luptă, în orașe bombardate, în lagăre de concentrare. Europenii se ucideau între ei cu spor, cu doar 70-80 de ani în urmă, mai puțin de o viață de om. Am evoluat mult, am reușit să menținem, de cele mai multe ori, o pace confortabilă pe continent, care ne-a permis dezvoltarea, chiar dacă în ritm diferit, după capacitatea, norocul și acțiunile fiecărui popor. Străbunicii și bunicii noștri au luptat, au murit, au învins sau au fost învinși în bătălii și războaie care par extrem de îndepărtate când citim despre ele în cărți sau le vedem în filme. Dar rasa umana este una cu o înclinare periculoasă către autodistrugere. Și se vor găsi mereu membri ai rasei noastre care să provoace războaie. Însă aceeași rasă are și calități extraordinare și e capabilă să supraiețuiască celor mai îngrozitoare fapte și celor mai dure condiții. Războiul pe care îl duce o mână de fanatici zilele astea nu va fi de-ajuns să pună capăt vieții pe Pământ. Nu se compară cu ploile de foc și masacrele de acum 75-80 de ani.

Unii dintre noi vor muri, unii vor tremura când vor urca în Turnul Eiffel sau vor lua masa într-o pizzerie din Roma. Dar vom supraviețui, ca națiuni și rasă. Sigur, cu atâtea atentate viața în Europa nu va mai fi la fel. Dar va fi. Iar asta e cel mai important.  Sau, vorba regretatului Florian Pittiș, “Când orașele-s în flăcări / Mușuroaie de furnici / Ține minte / Sfârșitul nu-i aici“.

* editorial publicat in Anuntul Romanesc (de UK) in September 2015

Criza europeană a imigranților se desfășoară cu o viteză mai mare decât pot face față redacțiile de știri din întreaga lume. Dacă până ieri, Germania era țara care încerca să impună altora, prin intermediul UE, cote obligatorii de așa numiți refugiați, în ultimele zile nemții par copleșiți de numărul mare de imigranți. Entuziasmul greu de explicat al Angelei Merkel și conaționalilor ei la adresa imigranților în mare parte musulmani a început să pălească, în fața incidentelor provocate de imigranți, de oameni cu un nivel de civilizație și o cultură total diferite de cele ale europenilor. Dar și cu așteptări total nerealiste, veniți în Europa ca într-un Eldorado în care curg laptele și mierea. Circulația trenurilor între Austria și Germania a fost suspendată temporar, iar apoi reluată, în timp ce ministrul german de interne a a anunțat că s-au introdus, temporar, controalele la frontiera cu Austria.

În același timp, în Ungaria continuă să sosească mii de imigranți ilegali, care trec extrem de ușor prin Grecia și Turcia. Maghiarii au anunțat deja înăsprirea controlalelor la frontieră. Se poate spune că doar în puține cazuri este vorba cu adevărat de refugiați, iar pentru cei mai mulți motivul venirii în Europa este cel economic. Fie că așteaptă locuințe și ajutoare sociale, fie locuri de muncă, cei mai mulți dintre africanii și asiaticii sosiți ilegal în Europa au pretenții serioase la autoritățile germane, franceze, olandeze, suedeze sau britanice. Când aud că ar putea fi repartizați în țări precum România, Ungaria sau Bulgaria, “refugiații” se declară nemulțumiți, deoarece știu că sunt țări sărace, în care statul nu oferă sume mulțumitoare. Eroarea uriașă făcută de germani, care au primit, fără întrebări sau controale, un număr de imigranți peste propriile posibilități, poate avea consecințe pe termen lung asupra stabilității continentului. Într-un singur weekend, în orașul german Munchen au sosit aproximativ 19.000 de așa numiți refugiați, iar autoritățile locale au fost depășite de situație.

Criza imigranților îngrijorează guvernele europene, dar și pe oamenii obișnuiți. Totuși, chiar dacă politicienii noștri au declarat că putem primi aproximativ 1700 de imigranți, iar liderii UE vor să repartizeze României o cotă de 7000, țara noastră nu pare să aibă motive serioase de îngrijorare. Aceasta, deoarece norocul a făcut să nu fim pe traseele principale ale grupurilor de imigranți, așa cum este Ungaria, iar pe de altă parte, africanii și asiaticii care au invadat Europa nu își doresc să se mute într-o țară săracă, ci au drept ținte clare Germania, Marea Britanie, Franța, Olanda, Suedia și alte țări din vestul sau nordul Europei. Unde, speră ei, vor primi locuințe, bani, hrană și în general tot ce le trebuie pentru a pune bazele unor noi comunități. Cum în grupurile de imigranți sunt și copii, autoritățile europene se vor confrunta, probabil, în curând, cu o criză umanitară la care va fi foarte greu să găsească soluții, din cauza numărului foarte mare de persoane care au reușit să treacă neîntrebate frontiere pe un continent care a fost, până de curând, destul de sigur și stabil.

Poate că liderii europeni și partenerii lor americani (care deocamdată tac de parcă nu ei ar fi provocat criza în Siria sau Irak) trebuie să acționeze pentru rezolvarea problemelor în țările din care are loc exodul. Nu este o sarcină ușoară, dar ceva trebuie făcut, astfel încât să nu se mai piardă mii de vieți nevinovate pe mare, în speranța iluzorie a unui viitor mai bun.

articleLa un an de la prima apariție pe hârtie a Anunțului de UK (transformat recent în “Anunțul românesc”), mi s-a făcut onoarea să ocup o pagină întreagă din cel mai recent număr al ziarului. Cu o opinie pe care o găsiți și pe blog, câteva postări mai jos. Plus că ieri, 3 martie 2015, am primit și ceea ce ar putea fi ultima legitimație de presă din cariera mea de jurnalist. Fost profesionist, actualmente amator. Prima a fost prin 1998. Cu alte cuvinte, ieri !

The Romainians are ComingAbia a apucat Channel 4 să difuzeze în Anglia primul episod al documentarului ^The Romanians Are Coming^ (^Vin românii^) și s-a pornit în – cel puțin în mediul virtual – o furtună de proteste de zici că în România trăiesc numai suedezi, blonzi cu ochi albaștri. Ca și cum nu am exporta mii, sute de mii de minoritari rromi care vin din cea mai mare mizerie posibilă. Exact așa cum se arată și în documentarul Channel 4. S-au revoltat o mulțime de oameni, hai să scriem petiții, să ne revoltăm, să le explicăm că noi, românii, nu suntem țigani și că noi suntem cercetători, medici, savanți, inventatori, sportivi, bla bla bla.

Las deoparte faptul că documentarul mai are două episoade, în care se pare că este vorba și de români cu joburi normale (pentru că în primul episod au fost prezentați mai mult țigani, care au venit în UK fără să cunoască o boabă de engleză și și-au găsit în cel mai bun caz joburi de măturători, asta dacă nu au devenit ^statui umane^ prin centrele orașelor. Plus români care dorm sub pod sau prin parcări). Dar muncitorul de pe șantier, omul de afaceri, cercetătorul, medicul român, ăștia nu au nimic senzațional. Și poveștile lor nu hrănesc apetitul prostimii britanice care se uită la documentare ^senzaționale^, trăiește din ajutoare sociale (^benefits^) și eventual votează UKIP și Nigel Farage.

În fond, se putea și mai rău. În primul episod al documentarului nu s-a pomenit de cerșetori, de hoții și escrocii veniți din România care au împânzit Londra și marile orașe din Regatul Unit. Am văzut câțiva amărâți, unii veniți dintr-un bloc din Baia mare care arăta ca anticamera iadului, chinuindu-se să câștige câteva lire pe zi, făcând muncile pe care nu le vor alții. Mai ales englezii. Aceiași amărâți, fără nicio educație și fără o capacitate intelectuală impresionantă, au fost prezentați încercând să învețe limba engleză la un nivel ^basic^ și reușind să facă suficiente progrese ca să nu mai fie refuzați la interviul pentru măturători stradali.

Suntem ceea ce suntem. Și ingineri, și manechine, și piloți, și inventatori. Dar și muritori de foame, oameni care dorm prin canale sau pe treptele bisericii, măturători, îngrijitori. La fel și englezii și alte popoare, nu există pădure fără uscături. Evident, căutătorii de senzațional ieftin îi vor găsi pe cei care oferă mai mult din punct de vedere al senzaționalului. Dar poveștile astea au trecere doar la cei slabi de înger sau fără educație, care oricum nu știu exact unde e România pe hartă, cât la sută reprezintă minoritatea ^gipsy^ din totalul populației României ori câți români au absolvit cu medii mari la Oxford ori Harvard. Britanicii educați și cu un IQ decent nu își schimbă părerea despre poporul român sau despre colegii lor români doar din cauza unui documentar făcut mai mult sau mai puțin profesionist.

De aceea nu văd mari motive de revoltă sau panică, doar pentru că o televiziune vânează senzaționalul ușor de găsit, folosindu-se de niște nefericiți fără educație gata să spună orice despre țara lor. Nu asta e tragedia. Tragedia e că producem astfel de exmplare în număr tot mai mare. Toți politicienii care au ajuns să aibă puterea, după 1989, au fost preocupați numai de îmbogățirea pe spatele poporului și statului, și nu au făcut nimic pentru dezvoltare. Educația, integrarea categoriilor defavorizate de populație au fost doar lozinci electorale și nu au fost niciodată tratate cu atenția necesară. Banii europeni s-au dus în afacerile mătușilor, mamelor, amantelor și socrilor celor din Parlament și ministere, iar familiile sărace, cele din sate uitate de Dumnezeu și din ghettourile de la marginea orașelor au rămas singure în fața sărăciei, a lipsei de educației și a lipsei de șanse. Banii europeni (nu mai zic de banii statului) care ar fi trebuit să scoată din mizerie și ignoranță comunități întregi s-au scurs în buzunarele și conturile unor gunoaie umane, dintre care unele acum înfundă pușcăriile sau se plângă că nu au condiții de hotel de lux în arest.

Iar consecințele se văd până în Londra. Avem prea mulți oameni săraci, și material, și ca educație, prea mulți ^desperados^ gata să plece într-o țară în care nici măcar nu știu cum se spune la ^stânga^ sau ^dreapta^. Ceea ce ne transformă, ca popor, în țintă sigură pentru căutătorii de senzațional ieftin. De sărăcia din comunități, inclusiv din cele țigănești, sunt responsabili politicienii cinici și lacomi care ne-au condus. 25 de ani de corupție ne-au transformat într-o națiune de măturători, asistați social, șomeri, disperați. Știu, am spus, avem și savanți, ingineri, doctori, dar englezii și alte popoare nu îi văd atât cât ar trebui. Tragedia nu este că țiganul Cutare a venit la Londra fără să vorbească engleza. Tragedia este că nu a mai putut supraviețui în țara lui, deși de lucru este și acolo.  Imaginea ne-o facem noi, Channel 4 doar folosește ceea ce îi oferim. Cei mai vizibili sunt cei disperați, cei de la subsolul societății. Dar ei nu sunt cauza, ci efectul. Asta trebui să înțelegem. Și pentru asta trebuie să le ^mulțumim^ politicienilor din toate partidele și să le urăm din suflet ^La mulți ani !^ de fiecare dată când încă unul dintre ei pășește pe ușa DNA-ului sau a arestului Poliției.

* EDITORIAL PUBLICAT ÎN ANUNȚUL DE UK, OCTOMBRIE 2014 (editat).

Pe 16 noiembrie 2014 românii își aleg președintele. Sau cel puțin vor decide pe cine trimit în turul al doilea al alegerilor prezidențiale. Pentru românii care trăiesc în Regatul Unit, întrebarea este “De ce să votăm ?”. Pe de o parte, cei care consideră că votul este aproape o obligație, susțin că e datoria noastră de cetățeni să ieșim la vot, să nu lăsăm pe alții să decidă soarta țării în următorii ani. Pe de altă parte, cei care preferă să absenteze, spun că nu au pe cine să aleagă sau pur și simplu nu îi interesează cine va fi președintele României. În opinia mea, nu există răspuns greșit sau corect la întrebarea “Mergi la vot ? “. În decembrie 1989 au murit oameni tocmai ca să avem libertatea de a decide dacă votăm sau nu, cu cine votăm, de ce votăm într-un fel sau altul. Fiecare e liber să își exercite sau nu dreptul la vot. Suntem liberi. Este un drept, nu o obligație. În fond, neexercitarea dreptului la vot este absolut onorabilă, mai ales dacă o comparăm cu exercitarea dreptului la vot condiționată de un pachet electoral primit de la echipa de campanie a vreunui candidat. Decât să votezi un candidat pentru că ai primit un pix, o brichetă, o găleată din plastic sau o sacoșă cu ulei, zahăr și făină, mai bine nu votezi deloc. Chiar și în 2014, politicienii români sunt tot la nivelul “preistoriei” democrației. Din întreaga societate, ei sunt clasa care a evoluat cel mai puțin. Campaniile electorale seamănă izbitor cu cele de acum 20 de ani, cu singura diferență că acum candidații se laudă cu victoriile sportivilor și pe Facebook sau Twitter. Aceleași ziare și televiziuni cumpărate și partizane, aceleași afișe care provoacă greață, aceleași expediții prin sate, cu pomeni electorale cu însemnele partidelor sau candidaților. Aceleași autobuze care aduc prostime la vot. Aceleași emisiuni ridicole, aceleași campanii electorale bazate pe minciuni. De prea mulți ani, românii care voteaza sunt dezamăgiți constant de cei pe care i-au ales. De aceea, nu puțini se întreabă dacă votul lor are vreo importanță. Dacă nu cumva un absenteism record, de 70 la sută, ar fi un semnal mai puternic decât ștampila pusă pe un candidat sau decât un buletin de vot anulat. Din nou, nu există un răspuns sigur la întrebarea aceasta. Dar sunt sigur că vor fi mulți cei care, cu sau fără un sentiment de vinovăție, vor ignora alegerile prezidențiale. Și nu îi pot condamna. Mai ales că în peste 20 de ani de democrație încă nu s-a găsit politicianul căruia chiar să îi pese, măcar un pic, de România și de poporul român. La câți infractori am văzut în Parlament și în ministerele și instituțiile patriei, îi înțeleg pe cei care și-au pierdut definitiv încrederea în puterea votului…

*EDITORIAL PUBLICAT ÎN ANUNȚUL DE UK, NOIEMBRIE 2014.

Alegerile prezidențiale din acest an au deschis, din nou, cutia Pandorei, în privința mentalității celor mai mulți dintre români. Cu excepțiile de rigoare, suntem incapabili să ne exprimăm părerea fără să coborâm discuția la un nivel suburban, nu avem timp și chef pentru confruntări de idei iar argumentul cel mai vehiculat de mulți dintre susținătorii uneia sau alteia dintre tabere este, simplu, “Ești prost !”.

Nu m-aș repezi să îi condamn pe cei mai radicali dintre români, în condițiile în care și presa are rolul ei în îndobitocirea unei majorități dureroase a populației României. Când un “formator de opinie” de la o televiziune națională se ia “oficial” la cafteală cu un sportiv care l-a deranjat, e clar că trăim sau venim dintr-o țară în care bolile psihice sunt privite ca o glumă bună, iar standardul comportamental este setat de societate undeva la nivelul celui dintr-un spital de nebuni periculoși. Așa că sunt conștient că e o utopie să sper că luciditatea, argumentele logice, confruntarea deschisă ar putea fi elementele cheie ale campaniei electorale.

E dezamăgitor să vezi că în ambele tabere strategia este la nivel de ființă de Neanderthal care a descoperit Photoshopul. Fotografiile trucate cu candidații în ipostaze jenante sunt cea mai deșteaptă soluție la care s-au putut gândi oamenii cavernelor rătăciți în fața tabletelor și laptopurilor. Iar “social media” nu face excepție. Internetul e o oglindă fidelă a stării mentale a românilor (din nou, vorbesc despre majoritate, conștient că există și excepții): disperați, pătimași, dușmani ai dialogului, degrabă vărsători de injurii dintre cele mai murdare, subiectivi, radicali, convinși că doar ei au dreptate, ignoranți, ușor de manipulat, suferind de mania persecuției și de cea a teoriei conspirației, obsedați și lipsiți de luciditate, preocupați doar să își verse ura. Interesați în primul rând să îl distrugă sau măcar să îl târască pe adversar prin mocirlă, nu să-și consolideze propria construcție.

Optimistul din mine mai crede că putem schimba ceva prin vot, nu prin mârlănie. În schimb, jumătatea pesimistă e de părere că, la cum ne comportăm, degeaba iese unul sau altul președinte, puterea adevărată o vor avea tot mârlanii și mârlănițele. După oceanul de mizerie revărsat înainte de turul 1 și între turul 1 și turul 2, după alegeri, nici învingătorii și nici învinșii nu ar trebui să aibă tupeul să ridice capul din pământ. Și simpla folosire a cuvântului “învingători” mi se pare nepotrivită. Nici una dintre tabere nu are motive să fie mândră de cum s-a comportat și cum a luptat. Ceea ce reduce motivele de optimism pentru viitor. Iar ceea ce mă întristează cel mai mult este să văd cum destui români din străinătate chiar speră că, odată ce candidatul favorit va câștiga alegerile, totul va fi bine în România, iar ei vor putea să se întoarcă într-o țară în care totul va merge bine. Dragii de ei…

Citesc ziarele, ma uit la stiri si nu-mi vine sa cred. Si actualul primar (ma rog, acum suspendat), domnul Romeo Stavarache, a ajuns sa fie cercetat pentru fapte de coruptie si s-a obisnuit sa poarte catuse si sa doarma la “racoare”. A descoperit si el foloasele unui sacou si a imprumutat moda purtarii sacoului peste brate, ca sa acopere imaginea catuselor. De parca asta ar fi rezolvat ceva. Domnul Stavarache nu e primul primar al Bacaului care probeaza “bratari”. Raposatul domn Dumitru Sechelariu avusese si el anumite probleme, care inca nu au fost clarificate de Justitie. Din cate stiu nu s-a dat o solutie definitiva, nu stim daca a fost vinovat sau nu de ceva. Deci nu a fost condamnat definitiv. Evident, nici in cazul domnlui Stavarache lucrurile nu sunt definitive. Avem o Justitie care lucreaza. Justitie care se misca extrem de incet, de vreme de in cazul lui Stavarache procurorii au intarziat ani de zile retinerea. Perchezitii si cercetari au loc si in legatura cu Consiliul Judetean Bacau, si nu este exclus sa mai vedem oameni purtandu-si sacourile pe maini, din pacate.

Nu ma bucur, nici nu ma intristez, doar constat ca istoria se repeta, iar unii oameni nu au nici macar minima inteligenta de a face lucrurile diferit. Cazul Stavarache merita analizat de psihologi. Un om care a castigat alegerile datorita mesajului sau anti-coruptie si anti-Sechelariu este acuzat ca a ajuns sa faca, poate inzecit, lucrurile de care il acuza pe rivalul sau. Ironia sortii ! Afaceri dubioase cu terenuri si locuinte, lucrari publice atribuite prietenilor si partenerilor, televiziune locala si ziar local 100 % obediente, in stilul Ceausescu. Plus festivaluri dubioase, organizate din bani publici, in folosul unor impresari mai mult decat de dubiosi si al trepadusilor din Primarie. Plus bani publici aruncati unui neica nimeni pentru o pretinsa monitorizare a presei locale, in incercarea de intimidare a jurnalistilor capabili sa investigheze abuzuri. Plus multe altele. Poate ca primele semne ale dezastrului ar fi putut fi citite, de cineva priceput, in noaptea victoriei “istorice” a lui Stavarache si “echipei” sale. Un triumf primit fara o umbra de demnitate, o bucurie desantata si o sarbatoare declansata de o gloata de oameni bauti si disperati, a caror prima grija a fost sa darame. Cei care nu stiu sa primeasca o victorie nu stiu sa primeasca nici infrangerile. Iar acum se prefigureaza una mare de tot.

Cum spuneam, nu e nicio bucurie, cel putin pentru mine ca spectator neutru. Nici macar adversarii sau dusmanii cetei lui Stavarache nu ar trebui sa se bucure. E grav daca milioane de euro din banii nostru s-au dus la niste nenorociti, e grav daca cei vinovati vor scapa cu pedepse marunte de 2-3 ani de puscarie, e grav daca alegem in fruntea orasului infractori. Chiar daca domnul Stavarache va fi condamnat, asta nu inseamna ca politica si administratia Bacaului sunt curate si credibile. Raman altii, sacali, gata sa preia functii, stampile, influenta. Flamanzi dupa bani. Si, ca de fiecare data, orbiti de ideea milioanelor de euro in propriile conturi, gata sa-si riste libertatea si sa puna umarul la saracirea unui oras si-asa vai de capul lui. Asadar, dragi urmasi politici ai administratiei Stavarache, cateva sfaturi:

- pregatiti-va sacoul. E bine sa-l aveti tot timpul cu voi, ca nu se stie cand e util. La fel, ochelari de soare, chiar daca veti fi ridicati de Craciun;

- nu va mai cumparati ziar si televiziune, cu jurnalisti in lesa. Ultimilor ocupanti ai functiei de primar nu le-au folosit deloc chestiile astea;

- daca chiar nu puteti sta linistiti, opriti-va dupa 2-3 “tunuri”. Puneti-va o limita de 1.000.000 euro furati si opriti-va;

- mai usor cu declaratiile despre adversari, ca nu se stie niciodata cand ajungeti mai rau ca ei;

- nu va bagati si familiile in rahat, incercati sa nu ii puneti pe cei dragi in pericol;

- daca ati inhatat o functie si intentionati sa furati non-stop, ganditi-va ca oricat de bogati ati ajunge, viata e scurta, iar banii nu aduc fericirea. Si impuscati-va.

*editorial publicat in ANUNTUL DE UK, aprilie 2014

M-am obişnuit ca atunci când stau de vorbă cu englezi, dacă vine vorba despre motivele mutării mele în Anglia, să pun accent pe lucrurile pozitive din ţara mea, şi mai puţin pe cele care m-au determinat să o părăsesc.

Le spun că vin dintr-o ţară grozavă, pe care o iubesc, dar care se confruntă cu nişte probleme economice serioase. Şi că nu intenţionez să mă întorc. Dar spun că România e o ţară frumoasă, la care ţin. Şi chiar cred ceea ce spun. Însă asta pentru că nu intru în detalii legate de motivele unei asemenea decizii. Nu vorbesc despre lipsa oricărei perspective, ceea ce mă determină să iau în considerare tot mai serios rămânerea definitivă în UK. “Uit” să le spun că nu pot trăi într-o ţară în care, la câteva săptămâni, un primar, un şef de judeţ, un ministru sau altă “personalitate” este ridicat(ă) de Poliţie, DNA, trupe speciale. Iar pentru fiecare corupt arestat, alte sute de “aleşi” îşi văd liniştiţi de şpăgi, funcţii, vile, concedii luxoase. Totul, pe banii românilor.

Evident, când am conversaţii cu alţii despre ţara mea, pot fi foarte îngăduitor şi “uit” multe din relele care m-au făcut să mă mut. Amintesc doar lucruri banale, lipsa locurilor de muncă, salariile mici, preţurile mari.Motivele “clasice” ale oricărui emigrant. Când sunt singur cu gândurile mele, relaţia cu România îşi dezvăluie şi latura întunecată, ura faţă de mizeriile care ne-au făcut să o abandonăm. Sau să fim abandonaţi. Lipsa de speranţă în revenirea la normalitate. Lipsa de bun simţ care sufocă întreaga societate. Dar tot răul spre bine, aşa se spune. Cei mai mulţi dintre cei care au ales o altă cale au acum o viaţă mai bună şi un viitor promiţător.

Unii vor rămâne definitiv aici, alţii se vor întoarce în România. I-aş cataloga drept optimişti pe cei care îşi doresc să se întoarcă în ţară. Şi, într-un fel, îi invidiez. Mi-ar plăcea să pot visa că, într-un viitor nu prea îndepărtat, vom putea trăi în România ca într-o ţară din vest. Nu doar din punct de vedere material ci şi al civilizaţiei, al respectului reciproc, al organizării sistemelor societăţii. Al responsabilităţii instituţiilor faţă de cetăţeni, al grijii pentru copii şi bătrâni. Al tuturor lucrurilor pe care “ei” le au şi noi nu. Cu riscul de a părea pesimist, din multe motive, dar nu materiale, ideea întoarcerii în România mi se pare mai degrabă un coşmar, decât un vis.

edit2Mai jos se găseşte editorialul pe care l-am publicat în numărul doi al ziarului Anunţul de UK. E despre sport.

 

Un cuvânt uitat: RESPECT

Mi-a plăcut întotdeauna sportul.Am crescut cu visul unei semifinale de World Cup, cu gimnastele uitându-se mai mereu de sus, de pe podium, la rusoaice, americance şi chinezoaice, cu handbalistele prin câte o semifinală de Mondial sau European. Cu Cupa Campionilor şi Supercupa aduse de Steaua şi cu victorii ale Naţionalei cu Anglia, Argentina, URSS.Acum, mai nimic de admirat sau de incurajat. Falimentul sportului nostru nu e o întâmplare, e rezultatul nepăsării guvernanţilor.La J.O. de iarnă avem rezultate aproape similare cu cele ale africanilor, cu toate că în România există şi zăpadă, şi gheaţă, şi munţi. Cel mai popular sport, fotbalul, a ajuns cât se poate de jos. Infractorii “oameni de fotbal” sunt mediatizaţi de o presă inconştientă, în stare să-şi deschidă studiouri şi la Rahova sau Jilava.Fotbalul e privit doar ca un mijloc de îmbogăţire rapidă, asta şi “mulţumită” presei, mai ales televiziunii, care a promovat numai personaje desprinse parcă din filmele cu mafioţi.E drept, unele populează deja puşcăriile, dar se vor întoarce pe ecranele noastre.

Limbajul suburban din tribune, lipsa de respect faţă de adversari, atitudinea de trişor a jucătorilor, toate au cauze comune – lipsa unei educaţii sportive din copilărie, influenţa nefastă a talk-showurilor “sportive”, dezinteresul guvernanţilor de a încuraja sportul de masă.A dispărut respectul.Orice tentativă de a compara situaţia cu cea dintr-o ţară ca UK este aproape ridicolă.Într-o ţară normală, copiii sunt încurajaţi să facă sport nu ca să se îmbogăţească, ci ca să fie sănătoşi, să aibă noţiunea de competiţie, să lupte corect, cu demnitate, să respecte. Într-o ţară normală orice sat are un complex sportiv şi o echipă într-un campionat local de amatori. Iar diferenţa cu adevărat şocantă între sportul din România şi cel dintr-o ţară ca Anglia ţine de atitudine.Fair-play şi respect sunt cuvintele de ordine, până şi în cele mai modeste competitii.

Suntem în 2014, iar “Important e să participi” sună demodat. Oamenii câştigă milioane de euro din sport, performanţa e răsplătită cu munţi de bani, iar sportul schimbă vieţi. Dar toate astea sunt la capătul unui drum lung şi greu.Iar în lumea reală drumul începe devreme, cu antrenamente grele şi fără recompense imediate. Sportul înseamnă muncă şi respect, nu ore întregi de înjurături la tv, nu pipiţe cu silicoane,nu golănii.Mă tem că prea puţini copii şi părinţi din România ştiu asta, pentru că nimeni nu le spune. Şi continuăm să privim, să bârfim, să înjurăm. Sunt femei şi copii pe stadion sau în faţa televizorului ?Să se obişnuiască,aşa-i la fotbal ! Uneori ne oprim pentru câteva secunde, doar ca să ne mirăm că nu mai avem performanţe sau viitor.Totuşi, ce ciudat, cu atâtea televiziuni şi aşa mulţi oameni de fotbal…

editMai jos este primul editorial pe care l-am publicat in Anglia, aparut pe 1 martie 2014 in “ANUNTUL DE UK” (editia tiparita).

Punct si de la capăt !

Codrin POP

Într-o vreme în care nume mari din presă renunţă la ediţia print şi rămân doar cu varianta online, “Anunţul de UK” apare pentru prima dată şi pe hârtie. Este un nou început, într-un moment important pentru comunitatea românească din UK. Facem primul pas pe hârtie când unii români fac primii paşi în această ţară.  Când putem aplica fără probleme şi pentru alte joburi decât cele de “self-employed”, când interviul pentru National Insurance Number ar trebui să devină o simplă formalitate. Când, în sfârşit, avem aceleaşi drepturi ca orice cetăţean din UE şi putem concura pentru un loc de muncă fără să fim descurajaţi, întârziaţi sau daţi deoparte din cauza paşaportului.

2014 ne-a adus ridicarea restricţiilor privind dreptul de muncă în Regatul Unit. Asta nu înseamnă că viaţa de imigrant va deveni un vis, că mierea şi laptele vor curge pentru noi şi că vom fi invitaţi să acceptăm joburi uşoare, plătite cu mii de lire pe lună. Nu. Înseamnă doar că am făcut un pas spre normalitate şi că, măcar “pe hârtie” nu mai suntem trataţi precum cetăţeni de rang inferior. Schimbarea mentalităţilor necesită timp, nu se face peste noapte, iar românii se vor lovi în continuare de dificultăţi. Diferenţa dintre regulile de “pe hârtie” şi cele nescrise din viaţa reală va rămâne, probabil, vizibilă. Concurenţa pentru locuri de muncă decente va fi la fel de acerbă, unii dintre noi vor fi nevoiţi să accepte, în continuare, munci grele şi plătite cu minimul pe economie, iar pentru alţii eşecul va fi o posibilitate reală.

Ceea ce am primit în 2014 nu este o favoare, nu este o garanţie a succesului, ci doar o şansă. Am primit dreptul să concurăm. Ar fi trebuit să îl avem de mult timp, dar asta e altă poveste. Imaginea noastră e departe de a fi perfectă. Asta mai ales din cauza conaţionalilor noştri care aleg să încerce să “fenteze” legea prin diverse metode şi ridică mingea la fileu celor care vânează voturi sau cititori cu ajutorul discursurilor xenofobe şi anti-imigraţie.

Lăsînd la o parte astfel de detalii, 2014 este anul în care punem punct unei etape şi începem alta. O luăm, din nou, de la capăt. Cum am luat-o de nenumărate ori de-a lungul istoriei. 1989 a fost un început de drum pentru români, însă lucrurile, în cea mai mare parte, nu s-au întâmplat aşa cum ne-am aşteptat sau cum ne-am dorit, drept pentru care unii dintre noi am ales să emigrăm, mai devreme sau mai târziu. 2007 a adus intrarea în UE şi eliminarea vizelor, însă abia acum, în 2014, putem spune că suntem cetăţeni europeni cu drepturi depline. Cum am spus, nu e o garanţie a reuşitei sau a vreunui favor. Dar avem o şansă să punem punct şi să o luăm de la capăt, într-o ţară în care putem să reuşim.

Nu numai pe hârtie.