CODRIN POP

Lumea noastră, văzută din Bedfordshire

Browsing Posts in UK

216032_10150166471354171_2831840_n

Magdalena Manea este unul dintre zecile de mii de ingineri români stabiliți în Canada în anii 90, e pasionată de scris și de citit și a fost jurnalist pentru o bună bucată de vreme, înainte de a pleca din România. A înființat și condus în Toronto un ziar românesc de care s-a ocupat timp de trei ani. Are doi copii, o casuță în Toronto, o profesie care îi place și spune fără ezitare că în străinătate și-a împlinit visele. Am considerat că, datorită experienței  acumulate dar și datorită flerului jurnalistic, Magdalena este în măsură să ofere o opinie despre viața de imigrant românilor stabiliți în Regatul Unit.

Care este lucrul cel mai important de știut pentru cineva care alege să trăiască, să muncească în altă țară, fie că este Canada, UK sau oricare alta?

Când schimbi țara de baștină cu o alta, anglo-saxonă în acest caz, cel mai important lucru care să-ți asigure succesul este consistency, consecvența. Este secretul de aur al britanicilor de pe ambele maluri ale Atlanticului. Nu te abate de la obiectiv, nu fă mișcări bruște (divorț, separare, sărit dintr-un job în altul în timp scurt, schimbat des adresa) fiindcă toate te costă înzecit, în bani, pentru ani mulți și te trag înapoi de la ce ți-ai propus. Ține-te cu dinții de plan, calculează-ți fiecare pas înainte. 

Cât de importantă este puterea comunității pentru fiecare dintre românii din altă țară?

Comunitatea este un reper, dar nu este vector de referință. Puterea comunității devine importantă atunci când ea este capabilă să servească înapoi, individul. In cazul celor din UK, ca și în Canada de altfel, comunitățile românești, fiindcă la ele ne referim, nu sunt încă formate.Ele sunt încă foarte tinere, implicit la acest stagiu fiecare individ trage pentru el însuși, ca să decoleze în noua viață cu succes.

Cum se formează o comunitate organizată și funcțională și în ce condiții funcționează ea cu adevărat?

O comunitate se formează în timp și cu răbdare. Cu cât respingerea venită de la populația majoritară e mai puternică, cu atât comunitatea se încheagă mai rapid, ca să se protejeze, să se apere, cumva. Pentru o comunitate închegată e nevoie de un dușman/un obstacol comun. De aceea zic, dacă dușmanul sau obstacolul nu există pe termen lung, nici nevoia de comunitate nu apare. Noi nu avem probleme de rasă, de origini controversate așa încât va fi greu, dacă nu chiar imposibil să închegăm comunități, așa cum vedem la alții. N-avem o neliniște, un chin comun care să ne adune la un loc. Formarea comunității italiene din Canada, și dau un exemplu, a fost determinată istoric. Italienii au fost persecutați la vedere, la sosirea aici, copiii canadienilor nu se jucau cu cei italieni iar poreclele italienilor au fost multe și au fost folosite mult timp. De aceea ei s-au agregat într-o comunitate, ca să contracareze această opinie generală.

Un documentar difuzat recent de Channel 4 în UK a stârnit reacții de protest din partea unor români care s-au considerat jigniți. Care este situația în Canada, și voi sunteți “persecutați fără motiv”?

Noi românii nu suntem nici mai cu moț și nici mai de soi, să ne intre bine în cap. Că dacă eram, aveam măcar o amărâtă de rețea de drumuri în țara de unde venim, iaca un exemplu. Implicit, ofuscarea la ieșirile mediei locale (ori ale organizațiilor de extremă dreapta, în aceeași măsură) e o cheltuială de energie. Cel mai înțelept este să fie lăsate să treacă fără zgomot. E cel mai ușor, move on, adică. Și, în background să ne gândim de ce au apărut asemenea documentare denigratoare? Nu cumva este teama localnicilor că li se iau slujbele? E cumva îndreptățită, în esență, spaima lor, e naturală. Voi păstrați-vă direcția, fiți deschiși, înțelegători și lăsați-i să vă cunoască. Pot avea surprize foarte plăcute!

Nu repetați stereotipurile presei de diaspora

Ai înființat un ziar al românilor, Acasă Media. De ce, cum a apărut ? Care a fost cel mai greu lucru după ce l-ai înființat?

Am înființat ACASĂ și am fost redactorul șef al gazetei timp de trei ani. Am iubit ziarul acela, a fost copilul meu. Acasă a apărut într-o piață de presă scrisă săracă în Canada, moartă, ce să mai ocolim. Cele mai multe publicații abia mai mișcau, de la lipsa finanțelor. Iar finanțele ar fi trebuit să vină din publicitate. Într-un grup etnic, cum este cel românesc, cu mulți specialiști și puține businessuri (sau businessuri prea mici, de familie, în general), puterea financiară etnică nu permitea să susțină, prin publicitate, un asemenea proiect. Am renunțat la ea atunci când am simțit limita de sus a pieții de publicitate. Și multe gazete românești, odată cu căderea pieței de presă tipărită, s-au topit, editorii căutând alte variante pentru a-și plăti cheltuielile lunare. Acum ziarul nu îmi lipsește, pentru că îmi ocupa realmente tot timpul. De curând, din dor de scris, am dat drumul unui blog ce se bucură de un succes care mă uimește și pe mine. Se numește Foaie De Drum Lung și pare-se că place multora (http://foaiededrumlung.blogspot.ca/). 

Care este, la modul general, defectul cel mai important pe care îl avem, noi, românii care muncim în alte țări? Ce ar trebui să schimbăm în primul rând ?

Să renunțăm să mai credem că suntem buricul pământului, zic eu. Să lăsăm preconcepțiile, să deschidem ochii, urechile, mintea, să luăm notițe de la cei care sunt de succes, în speță societățile în care alegem să trăim. Sincer, direct, fără rușine, teamă ori timiditate. Cu cât mai repede învățăm și facem ca ei, cu atât mai ușoară ne este integrarea și succesul în carieră. Nicio grijă, feelings-urile românești nu vor dispărea, oricâte straturi de învățătură așternem deasupra.

După 17 ani în Canada, care este sfatul cel mai important pe care l-ai oferi unui român care se gândește să se mute în UK sau a ajuns în UK de puțin timp?

Canada raportează coroanei britanice și, în foarte multe aspecte suntem similari ca și mod de viață ori sistemele în care trăim. Sfaturi unui român? Dar un român primește sfaturi? Să învețe engleza pe bune, ar fi unul. Să vorbească în engleză oriunde poate, așa își perfecționează vocabularul. Să se țină de plan, oricare este acela. Să nu încerce să păcălească sistemul. Bazele de date sunt extrem de sofisticate și o greșeală (furt, faliment, șomaj primit nemeritat) te urmărește toată viața. Să nu schimbe multe adrese în timp scurt (e dovadă de lipsă de seriozitate, devine untraceable), să nu vorbească de rău pe nimeni la lucru, pe nimeni în cercul de prieteni. Să țină ochii țintă pe British, să  înțeleagă de ce oamenii ăștia au avut succes, nu cumva datorită unei atitudini mult diferite decât cea pe care o aducem noi din țară? Să participe la voluntariat, să iasă din casă, să-și facă curaj și să învețe cât mai multe, să fie marketable. Nu sunt adepta mersului și plătitului de școli, dar uneori e nevoie de reîntors la școală pentru câteva luni. Și în final, să fie cu ochii pe banii lor și să fie consecvenți în ceea ce doresc să împlinească în viață.

După șapte ani apare The Point of No Return

Ce rol joacă norocul în reușita sau eșecul fiecăruia în altă țară?

Nu cred în noroc. Cred în oamenii bine pregătiți, mereu cu ochii deschiși către lumea în care trăiesc și care dezvoltă emotional skills îndeajuns cât să navigheze societatea, să se simtă confortabil în ea.

Care este, în Canada, perioada tipică de acomodare, de supraviețuire, până lucrurile încep să meargă bine, pentru un imigrant?

Crezi că ar fi diferită pentru cineva din UK? Cred eu că suntem cam în aceeași barcă și la capitoul ăsta. După șapte ani apare, de obicei, The Poin Of No Return. Dacă n-ai plecat până în șapte ani, șansele să mai pleci scad la sfert.

Un scurt mesaj pentru românii din UK, dacă nu au fost deja destule!

Curaj, umor cât cuprinde, nu puneți la suflet lucrurile mărunte, nu lăsați transformările și năucitoarele telenovele din România să vă răpească orele de somn. Sunteți în inima imperiului britanic, capul sus și învățați dârzenia și consecvența lucrului temeinic făcut, de la britanici. Ei vă sunt cea mai bună școală.

 Mulțumim frumos !

 

 

 

 

 

articleLa un an de la prima apariție pe hârtie a Anunțului de UK (transformat recent în “Anunțul românesc”), mi s-a făcut onoarea să ocup o pagină întreagă din cel mai recent număr al ziarului. Cu o opinie pe care o găsiți și pe blog, câteva postări mai jos. Plus că ieri, 3 martie 2015, am primit și ceea ce ar putea fi ultima legitimație de presă din cariera mea de jurnalist. Fost profesionist, actualmente amator. Prima a fost prin 1998. Cu alte cuvinte, ieri !

Evident, acest text nu se referă la toți românii din UK, ci doar la majoritatea formată din ”desperados”, cu acces la internet, fără educație sau bun simț și cu creierul cât o nucă. Bineînțeles că există și excepții dar astăzi vorbim despre “Românii HUO”.

Am cunoscut mulți din ăștia (din fericire, doar virtual), cât am fost membru pe două grupuri de Facebook: Romanians in UK și Prieteni în UK. Românul HUO este majoritar, asta să fie clar de la început, ca să nu avem iluzii. Când românul HUO (să-l numim, de-acum înainte, “huomânul”, ca să economisim timp cu scrisul) citește pe grupul său de Facebook o opinie cu care nu este de accord, prima sa reacție e să te numească “oligofren”, “curvă” sau în orice alt mod și apoi să te trimită înapoi de unde ai venit. Atâta îi permite IQ-ul minuscule, atâta îi permite educația. De exemplu, dacă postezi o chestie despre faptul că documentarele pe tema românilor din UK nu sunt chiar nedrepte, au la bază anumite realități iar unele sunt chiar bine făcute, cel puțin 4-5 huomâni isterici vor sari cu înjurături (de regulă, de mama, că așa știu ei din familiile lor că se face). Nu vă faceți iluzii ! Dacă încercați să veniți cu argumente în sprijinul afirmațiilor pe care le-ați făcut, nu veți face decât să îi înfuriați la maxim. Pur și simplu vor turba, vor face spume la gură și vor înjura mai mult și mai porcos. Eu cred că din când în când, atunci când sunt contraziși, mai și scuipă de nervi pe ecranul laptopului, monitor sau telefon mobil. Nu am cum să demonstrez, dar așa cred.

Huomânii se plâng că, deși sunt ca niște floricele, sunt mereu discriminați de englezi. În timp ce se plâng că sunt victimele rasismului și xenofobiei, românii nu uită să îi acuze de toate relele pământului pe țigani, indieni, pakistanezi și orice alte ființe cu o culoare a pielii diferită de a lor. Practic, un huomân poate să posteze ceva de genul “Am băut la serviciu și m-au dat afară, sunt discriminat, m-au concediat pentru că sunt rasiști. De ce nu se uită la ciorile lor de indieni și la țiganii nostri, că bine le-a făcut Hitler, de-ar mai veni o data naziștii să curețe lumea de ciori ! Englezii sunt niște rasiști, sunt discriminat, nu e corect !”. Ceva de genul. Românul e împotriva rasismului până vede un țigan pe-aproape.

Ei, pe grupurile astea există și o specie numită “admini”. Adică administratori. Niște oameni admirabili, care susțin că moderează dialogurile astfel încât atmosfera în grup să se mențină la un nivel acceptabil de civilizație. Ei fac munca asta fără să fie plătiți, e un voluntariat demn de respect și de stimă. Numai că sistemul nu funcționează întotdeauna. Uneori, când huomânii scapă la tastatură și înjură în comentarii de ți se întoarce stomacul pe dos, comentatorii sunt ocupați cu alte treburi, cu serviciul, cu familia, că sunt și ei oameni. Sau pur și simplu sunt amici cu un huomân și nu îi lasă inima să îi șteargă mizeriile sau să îl elimine (“ban”) din grup. Așa că se roagă de turbat cu frumușelul, să injure mai în surdină. Ceea ce nu ajută la îmbunătățirea atmosferei din grup.

Pe scurt, de foarte multe ori, adminii, niște omuleți admirabili în felul lor, sunt ori incapabili ori neinteresați să elimine huomânii care știu doar să injure și, după cum le arată și numele, să urle “Huo !”. Drept pentru care, dacă sunteți oameni civilizați, este recomandabil să părăsiți în liniște grupurile de Facebook pe care huomânii sunt majoritari, încurajați și acceptați de admini. Cum am făcut eu cu “Prieteni (LOL, ce nume inspirat !!!) în UK”.

Am auzit (sau citit), nu o dată, cretini exprimându-se în felul următor: “A, păi cutare e vai de capul lui, a plecat în Italia (Spania / Anglia / Franța / Canada etc) și șterge moșnegi la fund prin azil”. Numai un cretin cu o doză mare de răutate se poate exprima așa. Pentru că am avut ocazia, chiar privilegiul să cunosc îngrijitori personali și asistente medicale care fac unele dintre cele mai dificile meserii din lume. Am lucrat un timp într-un centru de îngrijire, în calitate de coordonator de activități.

Am rămas cu un respect deosebit pentru cei care practică meseria de “carer” cum se numește în Anglia. Mulți dintre ei, pe 6-7 lire sterline pe oră, un salariu extrem de mic pentru Regatul Unit. Sincer, au existat momente când am spus că nu aș putea face meseria asta nici măcar dacă mi s-ar oferi, prin absurd, 10.000 de lire pe lună. Pur și simplu nu aș putea. Nici măcar nu am încercat, îmi cunosc limitele și slăbiciunile. Dar am cunoscut români care sunt mai puternici decât mine, din acet punct de vedere. Și sunt extrem de mulți oameni care fac asta, în Anglia, pe salarii destul de mici pentru UK. Englezi dar și mulți români. Cu o răbdare de sfinți, cu o putere de supraoameni, cu profesionalism. Unii o fac fără să se plângă, alții o fac cu lacrimi în ochi, dar toți au, în ochii mei, o trăsătură comună: eroismul. E o formă de eroism mică, măruntă, dar asta nu o face mai puțin demnă de respect.

Mulți dintre românii care fac această muncă o fac numai pentru bani, ca să adune ceva și să-și poată ajuta familia din România, să își ia o casă, să își împlinească un vis mai mic sau mai mare. Motivația fiecăruia e diferită, unii au idealuri uriașe, alții mărunte, dar toți oferă în fiecare zi, englezilor și altor naționalități cu care lucrează, un exemplu excelent de seriozitate și forță. Nu e ușor, iar efortul lor, chiar dacă e făcut în primul rând pentru ei și familiile lor, ajută niște oameni care nu se mai pot ajuta singuri și merită tot respectul, indiferent în ce țară lucrează și pe ce bani.

The Romainians are ComingAbia a apucat Channel 4 să difuzeze în Anglia primul episod al documentarului ^The Romanians Are Coming^ (^Vin românii^) și s-a pornit în – cel puțin în mediul virtual – o furtună de proteste de zici că în România trăiesc numai suedezi, blonzi cu ochi albaștri. Ca și cum nu am exporta mii, sute de mii de minoritari rromi care vin din cea mai mare mizerie posibilă. Exact așa cum se arată și în documentarul Channel 4. S-au revoltat o mulțime de oameni, hai să scriem petiții, să ne revoltăm, să le explicăm că noi, românii, nu suntem țigani și că noi suntem cercetători, medici, savanți, inventatori, sportivi, bla bla bla.

Las deoparte faptul că documentarul mai are două episoade, în care se pare că este vorba și de români cu joburi normale (pentru că în primul episod au fost prezentați mai mult țigani, care au venit în UK fără să cunoască o boabă de engleză și și-au găsit în cel mai bun caz joburi de măturători, asta dacă nu au devenit ^statui umane^ prin centrele orașelor. Plus români care dorm sub pod sau prin parcări). Dar muncitorul de pe șantier, omul de afaceri, cercetătorul, medicul român, ăștia nu au nimic senzațional. Și poveștile lor nu hrănesc apetitul prostimii britanice care se uită la documentare ^senzaționale^, trăiește din ajutoare sociale (^benefits^) și eventual votează UKIP și Nigel Farage.

În fond, se putea și mai rău. În primul episod al documentarului nu s-a pomenit de cerșetori, de hoții și escrocii veniți din România care au împânzit Londra și marile orașe din Regatul Unit. Am văzut câțiva amărâți, unii veniți dintr-un bloc din Baia mare care arăta ca anticamera iadului, chinuindu-se să câștige câteva lire pe zi, făcând muncile pe care nu le vor alții. Mai ales englezii. Aceiași amărâți, fără nicio educație și fără o capacitate intelectuală impresionantă, au fost prezentați încercând să învețe limba engleză la un nivel ^basic^ și reușind să facă suficiente progrese ca să nu mai fie refuzați la interviul pentru măturători stradali.

Suntem ceea ce suntem. Și ingineri, și manechine, și piloți, și inventatori. Dar și muritori de foame, oameni care dorm prin canale sau pe treptele bisericii, măturători, îngrijitori. La fel și englezii și alte popoare, nu există pădure fără uscături. Evident, căutătorii de senzațional ieftin îi vor găsi pe cei care oferă mai mult din punct de vedere al senzaționalului. Dar poveștile astea au trecere doar la cei slabi de înger sau fără educație, care oricum nu știu exact unde e România pe hartă, cât la sută reprezintă minoritatea ^gipsy^ din totalul populației României ori câți români au absolvit cu medii mari la Oxford ori Harvard. Britanicii educați și cu un IQ decent nu își schimbă părerea despre poporul român sau despre colegii lor români doar din cauza unui documentar făcut mai mult sau mai puțin profesionist.

De aceea nu văd mari motive de revoltă sau panică, doar pentru că o televiziune vânează senzaționalul ușor de găsit, folosindu-se de niște nefericiți fără educație gata să spună orice despre țara lor. Nu asta e tragedia. Tragedia e că producem astfel de exmplare în număr tot mai mare. Toți politicienii care au ajuns să aibă puterea, după 1989, au fost preocupați numai de îmbogățirea pe spatele poporului și statului, și nu au făcut nimic pentru dezvoltare. Educația, integrarea categoriilor defavorizate de populație au fost doar lozinci electorale și nu au fost niciodată tratate cu atenția necesară. Banii europeni s-au dus în afacerile mătușilor, mamelor, amantelor și socrilor celor din Parlament și ministere, iar familiile sărace, cele din sate uitate de Dumnezeu și din ghettourile de la marginea orașelor au rămas singure în fața sărăciei, a lipsei de educației și a lipsei de șanse. Banii europeni (nu mai zic de banii statului) care ar fi trebuit să scoată din mizerie și ignoranță comunități întregi s-au scurs în buzunarele și conturile unor gunoaie umane, dintre care unele acum înfundă pușcăriile sau se plângă că nu au condiții de hotel de lux în arest.

Iar consecințele se văd până în Londra. Avem prea mulți oameni săraci, și material, și ca educație, prea mulți ^desperados^ gata să plece într-o țară în care nici măcar nu știu cum se spune la ^stânga^ sau ^dreapta^. Ceea ce ne transformă, ca popor, în țintă sigură pentru căutătorii de senzațional ieftin. De sărăcia din comunități, inclusiv din cele țigănești, sunt responsabili politicienii cinici și lacomi care ne-au condus. 25 de ani de corupție ne-au transformat într-o națiune de măturători, asistați social, șomeri, disperați. Știu, am spus, avem și savanți, ingineri, doctori, dar englezii și alte popoare nu îi văd atât cât ar trebui. Tragedia nu este că țiganul Cutare a venit la Londra fără să vorbească engleza. Tragedia este că nu a mai putut supraviețui în țara lui, deși de lucru este și acolo.  Imaginea ne-o facem noi, Channel 4 doar folosește ceea ce îi oferim. Cei mai vizibili sunt cei disperați, cei de la subsolul societății. Dar ei nu sunt cauza, ci efectul. Asta trebui să înțelegem. Și pentru asta trebuie să le ^mulțumim^ politicienilor din toate partidele și să le urăm din suflet ^La mulți ani !^ de fiecare dată când încă unul dintre ei pășește pe ușa DNA-ului sau a arestului Poliției.

* EDITORIAL PUBLICAT ÎN ANUNȚUL DE UK, OCTOMBRIE 2014 (editat).

Pe 16 noiembrie 2014 românii își aleg președintele. Sau cel puțin vor decide pe cine trimit în turul al doilea al alegerilor prezidențiale. Pentru românii care trăiesc în Regatul Unit, întrebarea este “De ce să votăm ?”. Pe de o parte, cei care consideră că votul este aproape o obligație, susțin că e datoria noastră de cetățeni să ieșim la vot, să nu lăsăm pe alții să decidă soarta țării în următorii ani. Pe de altă parte, cei care preferă să absenteze, spun că nu au pe cine să aleagă sau pur și simplu nu îi interesează cine va fi președintele României. În opinia mea, nu există răspuns greșit sau corect la întrebarea “Mergi la vot ? “. În decembrie 1989 au murit oameni tocmai ca să avem libertatea de a decide dacă votăm sau nu, cu cine votăm, de ce votăm într-un fel sau altul. Fiecare e liber să își exercite sau nu dreptul la vot. Suntem liberi. Este un drept, nu o obligație. În fond, neexercitarea dreptului la vot este absolut onorabilă, mai ales dacă o comparăm cu exercitarea dreptului la vot condiționată de un pachet electoral primit de la echipa de campanie a vreunui candidat. Decât să votezi un candidat pentru că ai primit un pix, o brichetă, o găleată din plastic sau o sacoșă cu ulei, zahăr și făină, mai bine nu votezi deloc. Chiar și în 2014, politicienii români sunt tot la nivelul “preistoriei” democrației. Din întreaga societate, ei sunt clasa care a evoluat cel mai puțin. Campaniile electorale seamănă izbitor cu cele de acum 20 de ani, cu singura diferență că acum candidații se laudă cu victoriile sportivilor și pe Facebook sau Twitter. Aceleași ziare și televiziuni cumpărate și partizane, aceleași afișe care provoacă greață, aceleași expediții prin sate, cu pomeni electorale cu însemnele partidelor sau candidaților. Aceleași autobuze care aduc prostime la vot. Aceleași emisiuni ridicole, aceleași campanii electorale bazate pe minciuni. De prea mulți ani, românii care voteaza sunt dezamăgiți constant de cei pe care i-au ales. De aceea, nu puțini se întreabă dacă votul lor are vreo importanță. Dacă nu cumva un absenteism record, de 70 la sută, ar fi un semnal mai puternic decât ștampila pusă pe un candidat sau decât un buletin de vot anulat. Din nou, nu există un răspuns sigur la întrebarea aceasta. Dar sunt sigur că vor fi mulți cei care, cu sau fără un sentiment de vinovăție, vor ignora alegerile prezidențiale. Și nu îi pot condamna. Mai ales că în peste 20 de ani de democrație încă nu s-a găsit politicianul căruia chiar să îi pese, măcar un pic, de România și de poporul român. La câți infractori am văzut în Parlament și în ministerele și instituțiile patriei, îi înțeleg pe cei care și-au pierdut definitiv încrederea în puterea votului…

*EDITORIAL PUBLICAT ÎN ANUNȚUL DE UK, NOIEMBRIE 2014.

Alegerile prezidențiale din acest an au deschis, din nou, cutia Pandorei, în privința mentalității celor mai mulți dintre români. Cu excepțiile de rigoare, suntem incapabili să ne exprimăm părerea fără să coborâm discuția la un nivel suburban, nu avem timp și chef pentru confruntări de idei iar argumentul cel mai vehiculat de mulți dintre susținătorii uneia sau alteia dintre tabere este, simplu, “Ești prost !”.

Nu m-aș repezi să îi condamn pe cei mai radicali dintre români, în condițiile în care și presa are rolul ei în îndobitocirea unei majorități dureroase a populației României. Când un “formator de opinie” de la o televiziune națională se ia “oficial” la cafteală cu un sportiv care l-a deranjat, e clar că trăim sau venim dintr-o țară în care bolile psihice sunt privite ca o glumă bună, iar standardul comportamental este setat de societate undeva la nivelul celui dintr-un spital de nebuni periculoși. Așa că sunt conștient că e o utopie să sper că luciditatea, argumentele logice, confruntarea deschisă ar putea fi elementele cheie ale campaniei electorale.

E dezamăgitor să vezi că în ambele tabere strategia este la nivel de ființă de Neanderthal care a descoperit Photoshopul. Fotografiile trucate cu candidații în ipostaze jenante sunt cea mai deșteaptă soluție la care s-au putut gândi oamenii cavernelor rătăciți în fața tabletelor și laptopurilor. Iar “social media” nu face excepție. Internetul e o oglindă fidelă a stării mentale a românilor (din nou, vorbesc despre majoritate, conștient că există și excepții): disperați, pătimași, dușmani ai dialogului, degrabă vărsători de injurii dintre cele mai murdare, subiectivi, radicali, convinși că doar ei au dreptate, ignoranți, ușor de manipulat, suferind de mania persecuției și de cea a teoriei conspirației, obsedați și lipsiți de luciditate, preocupați doar să își verse ura. Interesați în primul rând să îl distrugă sau măcar să îl târască pe adversar prin mocirlă, nu să-și consolideze propria construcție.

Optimistul din mine mai crede că putem schimba ceva prin vot, nu prin mârlănie. În schimb, jumătatea pesimistă e de părere că, la cum ne comportăm, degeaba iese unul sau altul președinte, puterea adevărată o vor avea tot mârlanii și mârlănițele. După oceanul de mizerie revărsat înainte de turul 1 și între turul 1 și turul 2, după alegeri, nici învingătorii și nici învinșii nu ar trebui să aibă tupeul să ridice capul din pământ. Și simpla folosire a cuvântului “învingători” mi se pare nepotrivită. Nici una dintre tabere nu are motive să fie mândră de cum s-a comportat și cum a luptat. Ceea ce reduce motivele de optimism pentru viitor. Iar ceea ce mă întristează cel mai mult este să văd cum destui români din străinătate chiar speră că, odată ce candidatul favorit va câștiga alegerile, totul va fi bine în România, iar ei vor putea să se întoarcă într-o țară în care totul va merge bine. Dragii de ei…

edit2Mai jos se găseşte editorialul pe care l-am publicat în numărul doi al ziarului Anunţul de UK. E despre sport.

 

Un cuvânt uitat: RESPECT

Mi-a plăcut întotdeauna sportul.Am crescut cu visul unei semifinale de World Cup, cu gimnastele uitându-se mai mereu de sus, de pe podium, la rusoaice, americance şi chinezoaice, cu handbalistele prin câte o semifinală de Mondial sau European. Cu Cupa Campionilor şi Supercupa aduse de Steaua şi cu victorii ale Naţionalei cu Anglia, Argentina, URSS.Acum, mai nimic de admirat sau de incurajat. Falimentul sportului nostru nu e o întâmplare, e rezultatul nepăsării guvernanţilor.La J.O. de iarnă avem rezultate aproape similare cu cele ale africanilor, cu toate că în România există şi zăpadă, şi gheaţă, şi munţi. Cel mai popular sport, fotbalul, a ajuns cât se poate de jos. Infractorii “oameni de fotbal” sunt mediatizaţi de o presă inconştientă, în stare să-şi deschidă studiouri şi la Rahova sau Jilava.Fotbalul e privit doar ca un mijloc de îmbogăţire rapidă, asta şi “mulţumită” presei, mai ales televiziunii, care a promovat numai personaje desprinse parcă din filmele cu mafioţi.E drept, unele populează deja puşcăriile, dar se vor întoarce pe ecranele noastre.

Limbajul suburban din tribune, lipsa de respect faţă de adversari, atitudinea de trişor a jucătorilor, toate au cauze comune – lipsa unei educaţii sportive din copilărie, influenţa nefastă a talk-showurilor “sportive”, dezinteresul guvernanţilor de a încuraja sportul de masă.A dispărut respectul.Orice tentativă de a compara situaţia cu cea dintr-o ţară ca UK este aproape ridicolă.Într-o ţară normală, copiii sunt încurajaţi să facă sport nu ca să se îmbogăţească, ci ca să fie sănătoşi, să aibă noţiunea de competiţie, să lupte corect, cu demnitate, să respecte. Într-o ţară normală orice sat are un complex sportiv şi o echipă într-un campionat local de amatori. Iar diferenţa cu adevărat şocantă între sportul din România şi cel dintr-o ţară ca Anglia ţine de atitudine.Fair-play şi respect sunt cuvintele de ordine, până şi în cele mai modeste competitii.

Suntem în 2014, iar “Important e să participi” sună demodat. Oamenii câştigă milioane de euro din sport, performanţa e răsplătită cu munţi de bani, iar sportul schimbă vieţi. Dar toate astea sunt la capătul unui drum lung şi greu.Iar în lumea reală drumul începe devreme, cu antrenamente grele şi fără recompense imediate. Sportul înseamnă muncă şi respect, nu ore întregi de înjurături la tv, nu pipiţe cu silicoane,nu golănii.Mă tem că prea puţini copii şi părinţi din România ştiu asta, pentru că nimeni nu le spune. Şi continuăm să privim, să bârfim, să înjurăm. Sunt femei şi copii pe stadion sau în faţa televizorului ?Să se obişnuiască,aşa-i la fotbal ! Uneori ne oprim pentru câteva secunde, doar ca să ne mirăm că nu mai avem performanţe sau viitor.Totuşi, ce ciudat, cu atâtea televiziuni şi aşa mulţi oameni de fotbal…

editMai jos este primul editorial pe care l-am publicat in Anglia, aparut pe 1 martie 2014 in “ANUNTUL DE UK” (editia tiparita).

Punct si de la capăt !

Codrin POP

Într-o vreme în care nume mari din presă renunţă la ediţia print şi rămân doar cu varianta online, “Anunţul de UK” apare pentru prima dată şi pe hârtie. Este un nou început, într-un moment important pentru comunitatea românească din UK. Facem primul pas pe hârtie când unii români fac primii paşi în această ţară.  Când putem aplica fără probleme şi pentru alte joburi decât cele de “self-employed”, când interviul pentru National Insurance Number ar trebui să devină o simplă formalitate. Când, în sfârşit, avem aceleaşi drepturi ca orice cetăţean din UE şi putem concura pentru un loc de muncă fără să fim descurajaţi, întârziaţi sau daţi deoparte din cauza paşaportului.

2014 ne-a adus ridicarea restricţiilor privind dreptul de muncă în Regatul Unit. Asta nu înseamnă că viaţa de imigrant va deveni un vis, că mierea şi laptele vor curge pentru noi şi că vom fi invitaţi să acceptăm joburi uşoare, plătite cu mii de lire pe lună. Nu. Înseamnă doar că am făcut un pas spre normalitate şi că, măcar “pe hârtie” nu mai suntem trataţi precum cetăţeni de rang inferior. Schimbarea mentalităţilor necesită timp, nu se face peste noapte, iar românii se vor lovi în continuare de dificultăţi. Diferenţa dintre regulile de “pe hârtie” şi cele nescrise din viaţa reală va rămâne, probabil, vizibilă. Concurenţa pentru locuri de muncă decente va fi la fel de acerbă, unii dintre noi vor fi nevoiţi să accepte, în continuare, munci grele şi plătite cu minimul pe economie, iar pentru alţii eşecul va fi o posibilitate reală.

Ceea ce am primit în 2014 nu este o favoare, nu este o garanţie a succesului, ci doar o şansă. Am primit dreptul să concurăm. Ar fi trebuit să îl avem de mult timp, dar asta e altă poveste. Imaginea noastră e departe de a fi perfectă. Asta mai ales din cauza conaţionalilor noştri care aleg să încerce să “fenteze” legea prin diverse metode şi ridică mingea la fileu celor care vânează voturi sau cititori cu ajutorul discursurilor xenofobe şi anti-imigraţie.

Lăsînd la o parte astfel de detalii, 2014 este anul în care punem punct unei etape şi începem alta. O luăm, din nou, de la capăt. Cum am luat-o de nenumărate ori de-a lungul istoriei. 1989 a fost un început de drum pentru români, însă lucrurile, în cea mai mare parte, nu s-au întâmplat aşa cum ne-am aşteptat sau cum ne-am dorit, drept pentru care unii dintre noi am ales să emigrăm, mai devreme sau mai târziu. 2007 a adus intrarea în UE şi eliminarea vizelor, însă abia acum, în 2014, putem spune că suntem cetăţeni europeni cu drepturi depline. Cum am spus, nu e o garanţie a reuşitei sau a vreunui favor. Dar avem o şansă să punem punct şi să o luăm de la capăt, într-o ţară în care putem să reuşim.

Nu numai pe hârtie.

ziarPe 1 martie 2014 a aparut primul numar print al ziarului “Anuntul de UK“. Pana acum ziarul a aparut doar in varianta online, insa cativa oameni deosebiti s-au gandit sa il transforme in ziar “adevarat”, care sa fosneasca si sa miroasa a cerneala tipografica.

O publicatie de care romanii din Marea Britanie aveau nevoie. Deocamdata, ziarul se gaseste in mai multe magazine din Londra si costa 0.50 £. In fiecare numar va fi si cate un interviu interesant, si isi propune sa fie alaturi de romanii din UK, cu informatii utile si proaspete. Un ziar de calitate, cu ajutorul caruia, se spera, multi cititori vor gasi ceea ce cauta, de la locuri de munca pana la oportunitati de afaceri si informatii din toate domeniile.

Si ca si cum asta nu ar fi fost de ajuns, creatorii ziarului au facut un pas urias spre un nivel de calitate cu adevarat exceptional. :)

Mi-au propus sa public un editorial, ceea ce am facut cu drag. Deci, chiar daca imi place enorm ceea ce fac in prezent, m-am intors un pic si la scris, ca e greu sa uiti prima dragoste. E doar ca hobby, dar mi-a facut placere sa public un editorial intr-un ziar din Anglia si o voi face din nou cu placere, daca voi mai fi solicitat. In plus, m-am bucurat sa-mi vad numele intr-o caseta tehnica a unui ziar, dupa vreo 5 ani de “pauza”.

Postez si editorialul pe blog, in curand.