REPORTER LIBER

M-a intrebat un prieten cum e aerul de Anglia. Hm… E un pic altfel decat ala de Romania. M-a afectat.

Exemplu: azi am condus 38 de mile dus + 38 intors, la un mic schimb de experienta de-o zi. Ajung intr-un satuc, la un giratoriu de-al lor. In orasele mari, in intersectiile mari, “roundabout”-urile, cum zic ei -englezii- sensurilor giratorii, sunt mari. Dar exista si roundabout-uri de-astea mici-mici la care probabil un nene a venit cu un nasture, a tras niste vopsea de-a ”roundul” si gata giratoriul. O pata mica si rotunda, ce-i drept semnalizata si cu indicator. Nu bag mana in foc, dar nu-i exclus ca in unele cazuri  pata rotunda de pe asfalt sa fie o idee mai mica decat cea de pe indicator

Eventual pata alba care tine loc de sens giratoriu e si un pic bombata. Putin, nici n-o simti la roata cand o incaleci. Unii o ocolesc, probabil nu e politicos sa calci cu masina un bumb alb. In fine. Eu am condus in Romania din 1997 pana in 2010. De la Oltcit’90 pana la Suzuki Swift 2010, de la Dacia 1300 dintr-un an prost pana la Jaguar XJ 2009 sau asa ceva. Prin orase si sate, pe E85, Bucuresti-Pitesti, dar si la Cleja, Poiana Negustorului, Poplaca (pe bune!) sau alte locuri mirifice, in care drumurile vor deveni o chestie banala prin 2250 anno domini. Dupa sfarsitul lumii, adica. Bun. Am condus in Romania, adica prin gropi si crevase si printre prosti si cocalari. Nu numai, dar astia ies in evidenta. Dupa un an sau doi in care m-am tinut tare si am fost calm, politicos si civilizat, am cedat psihic si am inceput sa blestem, sa injur, sa urasc. Idiotii cu volan care imi puneau viata in pericol m-au facut sa simt partea intunecata a Fortei. Am ajuns sa evoc intr-un spectru negativ, cu valente vulgare, pe alocuri sadice, chiar si fiinta sacra a mamei. A mamei cretinului care imi taia calea. Barbatii din alte masini au devenit pentru mine cretini, criminali, imputiti, nesimtiti. Diavolul chitzaia satisfacut in salasul lui intunecat, convins ca peste o suta si ceva de ani va pune ghearele pe un suflet de mare valoare. Ma indreptam cu viteza spre iad, devenisem rau, razbunator, nemilos. Femeile……ahhh…femeile ! Femei de toate felurile, unele frumoase, unele poate inteligente, femei pe care in alte conditii as fi fost bucuros si onorat sa le cunosc mai bine au devenit brusc….vai, cat de oribil…doar pentru ca nu acordau prioritate….vaci ! Sau, si mai rau, proaste ! Chiar vaci proaste, ceea ce poate fi catalogat drept jignire si pentru vacile care nu sunt proaste, si pentru proastele care nu sunt vaci. Ingrozitor. Nedrept. Regretabil. Am ajuns chiar sa folosesc ceea ce am invatat cel mai bine de la domn’ Ciobanu, proful de mate dintr-a sasea, plecat intre timp dintre noi. El le spunea fetelor din clasa ”vaca Domnului”. O sa revin in alt post la chestia asta, ca e cam ciudata.

Am devenit un om cu dubla personalitate. Ca Jeckyll si Hyde, ca Halle Berry si Catwoman, ca Spiderman si neica-nimeni ala din restul timpului. Mi-a iesit la iveala latura rea. Malefica, daca folosim si DEX-ul. Totul, din cauza traficului, a drumurilor proaste, a pericolelor de tot felul de pe drumurile Romaniei, a lipsei de civilizatie a celor din jur. Chestia asta a durat pana in 2010, ba chiar si dupa, un pic, si credeam ca e definitiva. Ei bine,nu.

Azi, cum am spus, in anul de gratie 2012, conduceam prin Bedfordshire (“judetul” in care traiesc). Conduceam incet si gratios o matahala de Renault Scenic cu cutie automata, probabil una din cele mai plictisitoare 5 masini fabricate vreodata in Europa. Si gri, pe deasupra.

Noroc ca ascultam Basshunter si-mi adusesem aminte de “Angel in the Night”, videoclipul lor destul de reusit din punct de vedere estetic, asa ca nu eram chiar plictisit. La un roundabout din ala miniatural, un domn cu un Nissan vechi a intrat ca berbecul desi eu deja incercam sa circul linistit pe-acolo, intr-o tentativa de a ocoli galma aia alba fara sa ma mai urc pe ea. Omul, destul de batran, nu s-a uitat, nu s-a asigurat, a facut giratoriul si s-a dus. Ei. Aerul de Anglia e tare. Nu numai ca nu i-am fluturat degetul mijlociu, cum am facut ani buni in Romania (la stanga mijlociul e un pic indoit la capat, de la fotbal, si e si mai interesant, e cu galma). Nici macar nu i-am adresat un elementar “Dobitocule!”. Nici macar nu m-am strambat la el. Am incetinit cat sa il evit, am zambit, l-am lasat sa treaca si mi-am vazut de drum. Mama lui (posibil decedata, de altfel) n-a fost pomenita, oul si otetul au ramas nefolosite. Carnea nu i-a umplut frigiderul (ma rog, oricum, e cam scumpa, intre 4- 9 lire kilogramul, deci nu o pot irosi). Nu s-a intamplat nimic. Culmea, colega englezoaica pe pe locul din stanga a parut un pic mai deranjata decat mine de manevra domnului varstnic. “Deranjata” cat sa ridice un pic din sprancene si sa intrebe calm daca nu cumva noi aveam prioritate, fara alte comentarii. Deci cred ca aerul de Anglia mi-a schimbat un pic comportamentul. Sau, poate, oamenii ?…Acum, nu zic ca am eliminat 100 % raul din sufletul meu de sofer inocent. Dar sunt pe drumul spre izbavire…

O sa mai scriu despre aerul de Anglia. Pentru ca pare sa fie un pic diferit de cel din Romania…

De pe EBay UK. Un Fiat Punto din 2002, un pic tunat, cu dungi de raliu si alte chestii pe el.

Tre’ sa fii tare ca sa pui Brembo, Sparco, NOS si alte inscriptii la cativa centimetri de frumusetea aia de capac din plastic, prins cu colier de unica folosinta. Cool ! …not…

Azi pe la 9 si ceva imi conduceam C3-ul – care consuma 3.5% )) - spre serviciu, si tocmai incepeam sa ma enervez din cauza unui ambuteiaj care ameninta sa-mi manance vreo 5-10 minute, cand BBC Radio 1 a transmis chestia de mai jos. M-a inveselit si mi-a adus aminte ca e o zi frumoasa, cu soare, chiar daca un pic rece. Asa ca mi-a imbunatatit starea de spirit. Cred ca eram singurul care zambea intr-un sir de vreo 30 de masini tarandu-se cu 3 mile la ora printr-un orasel mic. Enjoy !

Scandal mare in UK, de cand cu afirmatia lui Jeremy Clarkson (co-prezentator Top Gear, daca mai era nevoie de prezentare), cum ca persoanele care se sinucid aruncandu-se in fata trenului dau dovada de egoism. Pe langa trauma provocata mecanicilor de locomotiva mai este si intarzierea / anularea unor trenuri. Plus munca oribila pe care trebuie sa o faca persoanele care trebuie sa adune bucatile de cadavru. Am fost la accidente de tren, ca reporter, si privelistea nu e placuta.

O multime de sensibili au sarit de fund in sus, vezi, Doamne, Clarkson trebuie pus la zid pentru ce a spus. Dar mi se pare absolut ok. Un pic cam dur, poate, dar adevarat. Daca tot te sinucizi, fa-o discret, fara sa dai peste cap vietile a sute de oameni nevinovati…

Nu am stiut de Derren Brown pana recent, dar tipul pare sa stie ce face. Nu e un simplu magician, ci foloseste un intreg complex de instrumente ca sa isi realizeze showurile si sa le faca absolut senzationale. Psihologie, sugestie, hipnoza si altele, duse la rang de arta. Merita cautat pe YouTube.

Channel 5 a difuzat luni seara un reportaj realizat de Natalie Pinkham: “The Lost Orphan: Mirela’s Story“.

O initiativa interesanta, despre incercarea doamnei Pinkham de la Channel 5 de a regasi o fetita pe care o cunoscuse in 1999. Reportajul a fost realizat cu obiectivitate, dar si cu imagini care “vand” mai bine astfel de productii: copii mai mult sau mai putin drogati in canalele Bucurestiului, cladiri gri si vechi, caini maidanezi (lucruri reale, la urma urmei, nimic inventat).

Initiativa de a cauta un copil cunoscut acum multi ani, doar cu o poza si un prenume, este spectaculoasa, iar regasirea a oferit o finalitate demersului.

Ceea ce nu mi-a placut a fost faptul ca accentul a cazut pe trairile lui Natalie. Cum a lasat-o ea pe Mirela, cand ar fi putut sa o ia in Anglia. Cum a regasit-o pe fetita handicapata si incapabila sa se exprime. Ce ar fi putut face Natalie, ce n-a facut Natalie. Ce simte Natalie cand o ia in brate pe Mirela, cat de socata de Natalie ca in 12 ani cladirea fostului orfelinat a fost renovata, cum se mira Natalie ca niste autoritati locale au reusit in 12 ani sa dea o mana de var intr-un sediu si sa schimbe niste usi. Cum a mers Natalie cu trenul inghetat, in 1999, cum cobora Natalie din tren, cum intreaba Natalie in romana unde e sediul Politiei, in Slatina. Cum va ajuta Natalie niste tineri care vor sa faca un centru de zi pentru Mirela. Din nou, cum se simte Natalie cand se gandeste ca ar fi putut face ea asta, dar ca nu a avut puterea sa faca acest sacrificiu. Cum se mira Natalie de ororile orfelinatelor din Romania mostenite de la comunisti, cum apreciaza Natalie faptul ca sistemul a evoluat totusi, au aparut schimbari importante, in bine. Cum crede Natalie ca intre ea si Mirela exista o legatura, o conexiune, doar pentru ca Natalie, cand s-a intors in UK in 1999, s-a gandit sa dea “print” la o poza cu Mirela zambind, si a tinut poza langa calculator.

Nu vreau sa fiu nedrept, e un reportaj interesant si destul de bine realizat. Dar rezultatul e ca Mirela devine un pretext pentru ca telespectatorii sa o cunoasca pe Natalie si senzationala ei poveste, despre cum s-a uitat 12 ani la o poza si deodata i-a venit ideea sa afle ce mai face fetita din poza. A aflat. Dar imi lasa impresia ca a aflat doar ca sa spuna o poveste care i s-a parut senzationala. Si ca sa se caiasca jurnalistic, sa isi infrunte ceea ce considera ea o slabiciune (eu personal cred ca nu a gresit cu nimic cand a lasat-o pe Mirela in Romania, oricum). Finalul povestii e trist, dar se putea si mai rau. Puteam sa nu aflam ce e cu Mirela si sa fie tot despre Natalie si ce a gatit ea la ultimul Craciun, in timp ce se gandea la Mirela…

Reportajul se numeste “The Lost Orphan:Mirela’s Story”, dar povestea nu e despre Mirela. Ci despre Natalie, o femeie interesanta, dar bantuita de o asa-zisa greseala din tinerete. Mirela trebuia sa fie salvata de oameni si institutii din Romania, nu de o studenta din Anglia. Regretele sunt tardive si inutile, chiar daca “dau bine” intr-un reportaj pe Channel 5, bun de impresionat pana la lacrimi doamnele si domnii de varsta a treia…

P.S.: delicios de stupida doamna dintr-o secventa filmata la Protectia Copilului din Slatina, care, in anul de gratie 2011, facea semne disperate echipei de jurnalisti britanici: “No filming !”, cand acestia filmau holul sediului DGPC. Fantastic. Sa ne aparam institutia de spioni ! )) Totusi, e Romania, lucrurile se schimba incet. Daca.

PISICA, BALONUL SI BORCANUL – opera foto realizata de subsemnatul, septamberie 2011, undeva in Bedfordshire, UK.

Pisica e din paie si sarma si sta pe acoperis de cateva sute de ani. Uneori e hartuita un pic de veverite, dar suporta cu demnitate.

Balonul nu mai e, pentru ca a intrat in borcan.

Iar borcanul e in dulap, plin cu dulceata de mure, culese de undeva, la cinci minute de casa. Nu-i exclus sa gasesc balonul pe o felie de paine prajita, la micul dejun, intr-o dimineata, printre mure. Probabil o sa-l mananc, doar e colorat, arata fain, trebuie sa aiba un gust bun.

Prostie exista si in Marea Britanie. E un flagel care afecteaza intreaga planeta, asa ca nu ma mira ca am gasit o mostra de prostie si aici, in UK. The Telegraph si niste politisti britanici au facut o descoperire epocala: in Romania guma de mestecat are aceeasi valoare ca banii. Iar hotii romani din UK fura guma de mestecat pentru ca ar putea plati cu ea la magazinele din Romania. Concluzia cretina are la baza un fapt, si acela ca uneori, in anumite magazine din Romania (mai ales cele mici, de cartier), vanzatoarele care nu au bani marunti dau ca rest una sau doua lame de guma de mestecat. Ei, de aici, un onorabil constable a tras concluza ca furturile de guma din Tesco, ASDA sau Sainsbury’s au drept cauza valoarea gumei in Romania, unde oamenii nu platesc cu bani, ci cu “ciunga”. Toata tampenia e AICI (The Telegraph). Are un titlu stupid, iar continutul nu e mai prejos.

Poza facuta acum vreo patru saptamani la un TK Maxx. In Aylesbury, parca. Raspunde la o intrebare pusa de Cristina pe blogul ei. Uitasem de poza, dar articolul ei mi-a adus aminte. In septembrie, cand am facut-o, mi s-a parut si mie ca e cam devreme pentru febra Craciunului. Dar am uitat sa o postez atunci. Asa ca…enjoy !

In Romania, oamenii care vor sa-si plateasca impozitele sau amenzile petrec, de regula, zeci de minute sau chiar ore intregi la cozi enervante. Nu stiu daca in ultimul an s-o mai fi imbunatatit situatia, dar nu cred ca s-a schimbat radical. Mi se pare ilogic sa ai de asteptat ca sa dai bani.

In Anglia, oamenii draguti de la consiliul local au gasit de cuviinta sa ma amendeze pentru ca am depasit cu vreo 25 de minute ora pana la care aveam platita parcarea pe o straduta. Corect. Am uitat sa ma intorc la masina si sa platesc un tichet nou de parcare pentru 30 de minute, asa ca am gasit un pliculet din plastic lipit de parbrizul micutului Fiat visiniu, cu “chitanta” impaturita frumos in interior. “Doar” 50 de lire amenda, dar daca platesti in 14 zile ai o reducere de 50 %. Erau mentionate mai multe modalitati de plata, inclusiv la orice oficiu postal, dar am ales-o pe cea mai comoda: internetul. Ca sa platesti online o amenda ai nevoie cam de 30 de secunde, daca te misti repede. Sau un minut, daca tii neaparat sa fii atent la datele cardului, cand le introduci. Ceea ce nu-i o idee rea

Asa ca a fost chiar relaxant si placut sa-mi platesc mica amenda de 25 de lire (multumesc autoritatilor locale pentru discount), gandindu-ma ca ar fi bine sa se treaca si in Romania la un sistem mai eficient de incasare a impozitelor, amenzilor, etc. de la cetateni. Fara nervi, fara asteptare, fara aglomeratie. Eficient. Asa ar fi logic.