Joc rar tenis. Mult mai rar decât mi-aș dori. Sper să pot juca mai des. Pentru că iubesc tenisul. Uneori, mai mult decât fotbalul ! Chiar dacă la tenis mă pricep mult mai puțin decât la fotbal, iar uneori loviturile mele sunt de-a dreptul caraghioase.

Tenisul e aproape perfect. Foarte rar deciziile arbitrilor influențează decisiv rezultatul. Aproape niciodată. O eroare de arbitraj îți poate mânca un punct, dar nu tot meciul. Dacă ești mai bun decât adversarul câștigi.

Nu depinzi de alți 5, 10, 14 coechipieri, ca la sporturile de echipă. Ești singur, la fel ca și adversarul tău. Îl poți privi în ochi, nu are unde să fugă, nu se poate ascunde, și nici tu. Nu poți trage de timp, nu poți evita loviturile care vin fără încetare, trebuie să lovești, la rândul tău, de fiecare dată, până greșete unul dintre jucători. Tu sau el. Victorie sau înfrângere. Nu există nuanțele de gri, căile de mijloc, egalurile comode, călduțe. Câștigi sau pierzi. Pe mâna ta. Pentru că ești mai bun. Sau mai slab.

Alergi până la fileu, să scoți o scurtă, iar apoi îți dai sufletul alergând spre linia de fund, ca să ajungi lobul reușit de adversar. Câștigi sau pierzi ultima minge, pentru câțiva milimetri, după un schimb de 20 sau 30 de lovituri, timp în care cei 12, 400 sau 5.000 de spectatori au stat cu sufletul la gură.

E mai frumos decât fotbalul. De fapt, nu există grad de comparație. E mai frumos, mai corect, mai obositor. Îți cere mai mult, îți oferă mai mult și seamănă mai mult cu viața. Cu viața corectă, nemiloasă și frumoasă. După ultimul meci cu un prieten, pierdut cu 6-2, 6-0, mă simțeam minunat. Tenis. Îl recomand oricui, e un sport aproape perfect.