Andrei Vochin, de la Gazeta Sporturilor, face într-un articol scurt, dar interesant, dreptate pentru Tătăruşanu şi, într-o oarecare măsură, pentru portari. Chiar dacă a jucat bine şi a avut multe ocazii, Steaua nu ar fi câştigat cu 1-0 meciul tur cu Grasshoper Zurich, pentru calificarea în grupele Europa League, dacă nu ar fi fost intervenţiile sigure şi spectaculoase ale portarului Ciprian Tătăruşanu, destul de criticat în ultimul timp pentru evoluţiile sale, uneori mai puţin reuşite.

Intervenţiile bune ale portarilor sunt considerate normale, însă un dribling al unui atacant e considerat o minune. Ratările sau preluările greşite ale mijlocaşilor, fundaşilor şi atacanţilor sunt iertate cu uşurinţă, dar o gafă de portar înseamnă gol. Şi înseamnă că respectivul portar trebuie pus la zid. Portarul este singurul jucător din cei 11 ai unei echipe, a cărui evoluţie trebuie să fie perfectă. Şi atunci toată lumea consideră că portarul şi-a făcut doar datoria. Orice imperfecţiune, care unui jucător de câmp ar fi iertată cu uşurinţă, se soldează cu o tragedie, în plan sportiv. Nu spun că e nedrept, cine vrea să fie portar şi-a ales singur soarta şi trebuie să fie conştient că fişa postului îi cere evoluţii perfecte. Şi că uneori joacă împotriva adversarilor, dar şi a erorilor coechipierilor. Dar e mult mai dificil decât orice alt post din unsprezecele unei echipe de fotbal. Cel mai greu şi cel mai frumos. Doar cu portarul începe orice echipă. Cu numărul unu. Primul ca importanţă, primul ca responsabilitate, primul în faţa “plutonului de execuţie” după vreun gol primit uşor. Dar ultimul în faţa atacanţilor adverşi, gata să facă un miracol când ceilalţi zece jucători ai echipei au fost depăşiţi. Aş vrea să citesc mai multe editoriale despre portari în presa sportivă din România. Unii dintreei chiar merită !