Soţii Hormuz lucrează de trei ani în oraşul norvegian Bergen. “Lucrează” este, de fapt, un cuvânt neportivit, deoarece modul în care cei doi fac bani nu are nimic în comun cu munca. În schimb, nu este nici ilegal. Nu în Norvegia. Adriana Hormuz are 47 de ani şi cerşeşte în staţiile din Bergen. În acelaşi oraş, dar într-un parc, produce banii capul familiei, Marinel Hormuz, de 48 de ani. Bărbatul cântă la un clavecin de jucărie. O televiziune naţională din Norvegia a trimis în săptămâna 23 – 27 august 2010 o echipă de ştiri în judeţul Bacău, ca să vadă unde se duc banii daţi de norvegienii miloşi. Şi să îi cunoască mai bine pe romii de la noi. Au reuşit.

“Let’s try here”, îi spun lui Per Kristian, reporterul de 52 de ani care a lucrat, printre altele, în Irak, Libia, Indonezia (la tsunami), China, India şi alte colţuri de lume. Acum a ajuns şi în România, încercând să găsească familia Hormuz din satul Valea Seacă, judeţul Bacău. Kåre, colegul său, un om tot cu vreo 30 şi ceva de ani de presă la activ, are camera pregătită, în caz că dăm măcar de oameni care să-i cunoască sau să fie rude cu ai lui Hormuz. Primul om întrebat ne arată o uliţă prăfuită din apropiere şi parchez în zonă. Cobor primul, bat la poartă ca să atrag atenţia bărbatului care stă pe un scaun şi se uită atent la un televizor. “Familia Hormuz ?”. “Da, eu sunt”, îmi răspunde omul, apoi faţa i se luminează într-un zâmbet larg, pe fondul unei uimiri spectaculoase: “Beeergeeeeeen !!!”. Apăruse în spatele meu Per Kristian, reporterul, iar Marinel Hormuz, care dăduse interviuri şi la Bergen, l-a recunoscut într-o secundă. Apare şi Kåre, porneşte camera, apar şi o droaie de puradei gălăgioşi, şi mama lor.
Familia Hormuz ne conduce spre casa lor cea nouă, construită din blocuri de BCA, însă neterminată. Norvegienii o filmează din toate unghiurile şi le arată copiilor poze cu părinţii lor, din timpul “muncii”, făcute în Bergen. Lacrimi, emoţie şi bucurie, mai ceva ca-n filmele indiene. Soţii Hormuz sunt mândri că acum norvegienii au ocazia să vadă că banii daţi de ei nu s-au dus pe apa Sâmbetei. Ei şi cei 11 copii vor avea peste un an sau doi o casă în care să locuiască. Acum stau cu chirie la un vecin, însă în condiţii foarte grele: mizerie, înghesuială şi sărăcie. Spun că plătesc două sute de euro pe lună. Chirie la Valea Seacă. Aşa spun ei. Apoi includ şi alte cheltuieli în această sumă. Arată reporterilor cum dorm pe jos, pe o pătură şi cum opăresc frunzele de viţă pentru sarmale. Iniţial, jurnaliştii norvegini cred un moment că asta mănâncă familia Hormuz, frunze fierte, dar îi lămuresc că e doar o parte din reţetă. Totuşi, sărăcia şi mizeria domină fiecare colţişor al gospodăriei.

Acestea sunt, de altfel, coordonatele vieţii pentru toţi cei din jur. Unii au mai fost la cerşit în Suedia, Franţa sau alte ţări, dar lucrurile nu au mers pentru toţi ca pentru familia Hormuz. Totuşi nimeni nu pare să muncească. “Nu avem unde”, se plâng romii care s-au adunat cu zecile în jurul echipei de jurnalişti. “Nu primim ajutor social, alocaţia e prea mică”, e propoziţia pe care o traduc de zeci de ori, până când norvegienii ajung să o înţeleagă şi în româneşte, pentru că au învăţat-o deja pe de rost. Totuşi, chiar şi fără bani s-ar fi putut improviza un soi de wc, după cum constată pe propria piele reporterul norvegian, condus politicos în lanul de porumb din grădină atunci când are o urgenţă “internaţională”. La plecare, va recunoaşte cu surprindere că într-o gospodărie modestă din Zimbabwe a avut parte de condiţii mai bune, chiar de un sistem de tragere a apei improvizat dintr-un bidon şi o sfoară. În Valea Seacă, la 4 minute de drumul european E 85, nu. În fine. Ideea de bază este că sunt săraci şi că vor mai merge în Norvegia.
De ce ?, vor să ştie jurnaliştii nordici. “Norvegienii sunt oameni buni, care ne dau bani. Dumnezeu lucrează prin ei”, explică Adriana Hormuz, care precizează că toată familia este pocăită. Nu are voie să cerşească, dar l-a rugat pe Dumnezeu să o ierte, pentru că nu are cum să facă rost de bani pentru copii. Aceştia merg la şcoală şi sunt îngrijiţi de cea mai mare dintre fete, Moneda, în vârstă de 13 ani. “Îi spăl, le fac mâncare, îi hrănesc, îi trimit la şcoală, am grijă de ei ca o mamă. Dar e tare greu când părinţii sunt plecaţi în Norvegia, e rău fără mama şi tata”, spune Moneda, făcând-o să lăcrimeze pe mama ei.

Marinel Hormuz îşi aduce aminte de vremurile bune din parcul de la Bergen şi începe să cânte la clavecin, făcându-i pe oaspeţi să-şi amintească de “concertele” lui. Începe cu tema din “The Godfather”, apoi două – trei tangouri destul de triste şi sfârşeşte glorios, cu ritmurile ruseşti din “Kalinka”. A falsat mult, uneori melodiile nu au semănat foarte bine cu originalul, dar a cântat, sub privirle admirative ale nevestei şi copiilor. Aşa îşi câştigă banii, aşa a construit o casă în care, spune el, a investit până acum 30.000 de lei. Aşa va face banii şi în viitor, la următoarele şederi în frumosul oraş norvegian.
Norvegienii sunt asaltaţi de toate familiile de romi din zonă. Toţi vor să le vorbească şi să se plângă de sărăcie, de condiţiile grele de viaţă. Familia Hormuz va mai pleca în Bergen, pentru că mai are de terminat acoperişul, de pus duşumea şi de montat ferestre, uşi şi altele, pentru a putea locui în noua casă.

Părăsim Valea Seacă, lăsând în urma maşinii un nor uriaş de praf şi câteva familii pe care jurnaliştii norvegieni le vor revedea, peste un timp, la Bergen sau Oslo, cerşind. Per Kristian şi colegul său se gândesc mulţumiţi la începutul reuşit al unei săptămâni care se anunţă extrem de interesantă. Eu sunt la volan, conduc încet spre Bacău, pe un drum european, dar gândul mi-a rămas la Zimbabwe…

(va urma)