Am racit. Acum vreo doua – trei saptamani. Un pic, nu tare. Cat sa stranut , sa tusesc un pic si sa-mi curga nasul. Prima data am mers la supermarket, la raionul de medicamente. Au de toate. Inclusiv Paracetamol si tot felul de siropuri de tuse. Si Benylin, siropul care-mi fusese recomandat. Si un inhaler, un creion din ala, de bagat in nas, mentolat. Cu vreo 6-7 lire am rezolvat “cumparaturile”. Numai ca raceala nu a trecut si am cerut sfatul sefei mele. Cum sa fac sa merg la un medic, poate trebuie intai la un medic de familie, care e cea mai buna varianta, cat o sa ma coste, etc, etc. Evident, nu am medic de familie in Anglia, iar doamna Maier, de la cabinetul de pe strada Bicaz, care e un model de profesionalism si amabilitate, e putin cam departe Asa ca ascultat ce are de zis sefa. Si mi-a zis ca varianta cea mai buna e sa merg la spitalul din Wrexham, care e cel mai apropiat oras mai important. Si sa ma prezint la Urgente, ca se rezolva totul. “Cu ce documente, cu ce bani ?”, intreb eu, convins ca urmeaza infernul si ca va trebui sa dau o mie de explicatii medicilor, ca sa nu imi dea o reteta prea scumpa. Deja vedeam doua bancnote albastre, de 20, in mainile vreunei farmaciste. “Nu iti trebuie documente, du-te doar acolo si o sa fie ok”. Aha. Bine. Daca zici tu…

Urcam in masina (un Ford Mondeo cu motor de 2.0, cam infometat dupa benzina), setam GPS-ul pe Wrexham si ne plimbam niste kilometri, pana ajungem la spital. Mai pierdem 10 minute cautand loc de parcare (intr-o parcare mare, dar plina), luam bonuletul de la aparat si cautam Urgentele. Le gasim si ma prezint la receptie, cu tot cu tusea mea. Doamna de acolo ma intreaba cum ma cheama, daca am vreo alergie, starea civila, varsta, etc. Nu pare foarte lamurita cu numele, dar nici nu imi cere vreun document. Ii intind eu permisul de conducere, ca sa o ajut. Tasteaza din nou numele si ma invita sa iau loc.

Dupa vreo 10 minute de asteptare intr-o sala extrem de curata, cu televizoare, cu automate cu suc si gustari, cu post de politie (si politist !), sunt invitat de o asistenta intr-un fel de camera de triaj. Asistenta, toata un zambet (cu absolut fiecare pacient), ma intreaba de sanatate, tusesc convingator (nu special pentru ea, ci din obisnuinta), ma uit la clestisorul cu care mi-a prins varful aratatorului, ma intreb ce mi-a bagat in ureche, imi spune ca temperatura si nivelul oxigenului sunt bune si ma invita din nou in sala de asteptare.
Bun. Mai astept vreo 10-15 minute, citind tot felul de informatii (afisate mai intai in galeza, si apoi in engleza) si imi aud numele (sau ceva oarecum asemanator) strigat, asa ca ma ridic si merg, impreuna cu Alina, spre “minors”, adica urgentele minore. Paranteza: galeza e prima limba de pe pliante si de pe afise si indicatoare, iar engleza a doua. Galeza mi se pare o chestie ciudata, parca aduce a Stapanul Inelelor sau alta fantezie de-asta, decat a limba reala:). Paranteza inchisa. Ma preia doctorul Hassim Ibrahim, care seamana un pic cu Apollo din Rocky – nu mai stiu cat – care ma intreaba cu ce prenume sa mi se adreseze. Ma consulta, ma intreaba si el de simptome, i le si demonstrez. Imi explica ce face, ce medicamente imi va prescrie (doar vreo 3 chestii), toate astea intr-o rezerva cum am vazut doar in Dr.House sau Grey’s Anatomy. Stau pe un scaun confortabil si ma uit la patul cu zeci de butoane, cu tub de oxigen, cu chestii despre care nici nu-mi dau seama ce sunt exact. Asa cum ma uit la curatenia incredibila de pe culoare, la amabilitatea angajatilor, la sutele de indicatoare, de sageti, de linii verzi si galbene de pe podea, la tot. Aproape ca imi vine sa cer “azil politic” (azil medical o fi posibil ?) in Maelor Hospital din Wrexham. Imi aduc aminte de mizeria de la noi, de cozi, de nelipsitele si obligatoriile spagi, de lipsa de politete a medicilor si nervii asistentelor, de salariile lor sub orice critica, de echipamentele murdare si vechi, de cainii care bantuie fericiti prin curtea spitalului din Bacau. De lenjeriile murdare si ingalbenite, de care poti scapa doar daca dai “dreptul” unei infirmiere sau asistente. De parcarea haotica, de santierul plin de praf din curtea vechiului spital, de paturile rupte, de medicamentele pe care si le cumpara pacientii. Incerc sa cuantific, sa calculez o diferenta intre spitalele din Bacau si Wrexham, intre medicii nostri si ai lor, intre cum ma simteam cand ajugeam la doctor in romania si cum ma simt aici, dar rezultatul, fie ca e in ani sau alta unitate de masura, este deprimant. Prea mare diferenta, prea greu de recuperat, in conditiile din Romania.
Cu reteta tiparita la imprimanta si semnata de medic am plecat, urmand linia verde, pana la farmacia spitalului. O sala cu trei randuri de scaune si o receptie. De la receptie am primit un bon de ordine, am asteptat cam 10-15 minute (erau cam 5-6 persoane inaintea mea), dupa care am fost invitat sa imi ridic medicamentele. Trei cutii, puse intr-o punga sigilata. Pe fiecare cutie, eticheta cu numele meu, cu detalii despre medicament, cu modul in care trebuie luate pastilele (frecventa, inainte/dupa masa, etc.), plus alte informatii. Aveam banii pregatiti in buzunar. Am ramas cu ei. Nu am avut de platit nimic. Nu as fi scapat foarte ieftin, tinand cont ca erau si antibiotice pe reteta.
Am plecat, mi-am urmat tratamentul si m-am facut bine. Dar un lucru s-a schimbat. Pana acum imi era groaza sa ajung pe mana doctorilor. Acum aproape ca mi-ar face placere sa revad spitalul din Wrexham si pe medicii de acolo. Pentru ca sunt sigur ca m-as simti foarte bine acolo, iar cel mai important este, poate, sentimentul de siguranta pe care ti-l da o experienta de felul acesta. Nu imi doresc sa ajung prin spitale prea des, dar e bine sa stii ca ajungi pe maini bune in caz ca se intampla ceva…