În ultima mea zi de muncă la Adevărul de Seară Bacău am avut ocazia să o cunosc pe o sportivă pe care o admir și față de care nu am suficiente cuvinte de mulțumire și apreciere pentru modul în care a reprezentat România în competițiile mondiale și europene. O discuție cu Narcisa Lecușanu, în care am descoperit că marea handbalistă este și un mare om, era modul ideal de încheiere a “sejurului” la Adevărul. Mulțumiri colegei mele Olimpia Filip (www.inainte.eu) pentru că mi-a propus să realizez un material pentru ADS cu marea noastră sportivă. Evident, mulțumiri și Narcisei Lecușanu pentru răbdarea cu care a răspuns la zecile de întrebări. Iată ce a ieșit:

Narcisa Lecușanu: “Aș vrea să văd mai mulți oameni zâmbind”

Cea mai titrată handbalistă băcăuancă, Narcisa Lecușanu, a reușit o carieră sportivă de excepție și are planuri de viitor la fel de ambițioase. La vârsta de 10 ani, Narcisa pășea pentru prima dată pe terenul de handbal, însă nu era prima din familia sa, deoarece sora sa mai mare făcuse deja pasul către acest sport. “Domnul profesor Ciocoiu Cornel, de la școala generală, m-a îndrumat către CSȘ, unde primul meu antrenor a fost regretatul Cucu Eugen. M-au încântat grupul, atmosfera, faptul că jucam handbal”, povestește cea care avea să devină, peste ani, viceampioană mondială cu echipa națională a României.
Au urmat primele cantonamente, primele competiții naționale și prima tabără de pregătire, la Alba Iulia. “În 1991 am participat la prima tabără, la care veneau și antrenori federali. Practic, atunci am simțit prima dată că aș putea ajunge la echipa națională, că aș putea să joc la un nivel înalt. Se pleca greu peste hotare, iar meciurile internaționale erau singura șansă de a vedea și alte țări”. În 1992 a obținut titlul de viceampioană națională la junioare 2, deși, ca vârstă, era junioară 3, adică mai mică decât adversarele întâlnite. Performanțele la nivel de junioare și tineret au continuat, culminând cu titlul mondial cucerit în 1993, la campionatul mondial de tineret din Brazilia.
Narcisa Lecușanu consideră că un rol important în formarea ei au avut antrenorii din perioada copilăriei. “Erau oameni cărora le păsa de copii. Indiferent pentru ce sport îi pregăteau, puneau suflet în meserie și voiau să-și vadă elevii ajunși cât mai sus. Aveau orgoliu și pasiune”. Orgoliu, pasiune și multă muncă a pus și Narcisa Lecușanu în ceea ce a făcut. Aceste lucruri, precum și talentul, au ajutat-o să aibă un palmares pentru care o pagină de ziar nu ar fi suficientă. Printre performanțele cele mai importante se numără locul 2 de la Mondialele din Rusia (2005), titlul mondial la tineret (1995), două Cupe ale Cupelor (2002 și 2007, cu Ikast și Oltchim), o finală de Champions League (cu Oltchim) și o salbă de titluri naționale : 4 în România (Oltchim) și două în Macedonia și Germania.
Plus alte performanțe, pe care Narcisa le amintește cu modestie, ca pe repere firești ale unei cariere excepționale. Nu uită că a făcut parte dintr-o generație de aur a handbalului românesc. „A fost o generație foarte bună și foarte bine așezată pe posturi. Îmi pare rău că nu am putut urca pe prima treaptă a podiumului la o Olimpiadă, la Mondiale sau Europene. Echipa a fost una foarte puternică. Mă bucură foarte mult faptul că handbalul feminin a reușit să devină un ambasador al României. În urmă cu câțiva ani, era un sport necunoscut, iar acum rivalizează cu fotbalul, mai ales datorită performanțelor echipei naționale și ale Oltchimului. Este foarte important”.
Reușitele au venit cu prețul sacrificiilor făcute. Accidentările și lipsa timpului pentru viața personală sunt dezavantajele oricărui mare sportiv, dar fosta mare handbalistă spune va acorda mai mult timp planurilor de viitor, mai ales că are prieten. Cât despre sănătate…”O carieră într-un sport dur cum este handbalul înseamnă că îți asumi și riscul accidentărilor. Am avut, în 2008, o fractură la osul zigomatic și am stat o săptămână cu o tijă metalică în cap. Probleme au mai fost și cu genunchii, durerile rămân. Sunt lucruri iremediabile, mergi cu durerea până când închizi ochii, asta este”, spune Narcisa, găsind totuși puterea să zâmbească. Mă gândesc scurt dacă vreunul dintre românii din fața televizorului s-ar gândi la sacrificiile unui sportiv, înainte să îl critice pentru o ratare sau pentru o finală pierdută. Câți dintre noi am accepta durerea fizică pentru tot restul vieții, în schimbul unor secunde de triumf dintr-o finală sau de după o ediție de campionat mondial. Greu de spus. Important e că sunt oameni care fac acest lucru, care acceptă sacrificiul și fac din el un mod de viață…
Totuși, un supersportiv nu este robot, ci tot om. Și încă unul remarcabil. Un om care are și alte plăceri în afară de a ridica trofee deasupra capului și de a purta medalii la gât. Unele mai mici, dar importante. „Îmi place să mă plimb, să citesc. O carte care mi-a plăcut a fost ”Cain și Abel”. În domeniul culinar îmi plac legumele, gătite pe grătar sau ghiveci, mai ales conopida. În schimb, nu îmi place mizeria, în general, și nici la oameni. Și nu îmi place tristețea pe care o văd pe fețele oamenilor. În țările nordice, de exemplu, oamenii sunt mai relaxați, zâmbesc mai mult. Suntem prea stresați”. Are un cățel caniche, Cuki, de 14 ani, pe care l-a luat cu ea în toate țările în care a jucat – Macedonia, Danemarca, Germania. Foarte cuminte și răbdător și foarte frumos.
MININTERVIU
Ce planuri de viitor aveți, după încheierea carierei de jucătoare ?
“Domnul Cristian Gațu mi-a propus ca de la 1 septembrie să devin director tehnic al naționalei de senioare a României. Sunt încântată să rămân în domeniu, dar deocamdată nu îmi doresc antrenorat, deoarece m-am cam săturat de viața cu geanta după mine și am nevoie de o pauză. Sper ca naționala să obțină un loc fruntaș, între primele cinci, la Campionatul European din Danemarca și Norvegia”.
V-ați dori să vă implicați în handbalul băcăuan ?
“Desigur. Dacă mi se va cere acest lucru și dacă există proiecte, le voi susține. Când eram junioară, îmi aduc aminte că la meciurile importante în afara sălii se instalau monitoare, iar nouă ni se dădea voie să vedem meciul din spatele plaselor de la linia de fund a terenului. Eram încântate, vedeam jucătoare de la Știința Bacău care erau idolii noștri”.
Vă mulțumesc !