În această săptămână frecvenţa articolelor de pe blog va fi mai mică, deoarece am o perioadă mai ocupată. Ajut o echipă de colegi din altă ţară (Norvegia) să documenteze, timp de o săptămână, un reportaj despre familii de romi. Şi am ajuns la concluzia că fac acest lucru deoarece le pasă de situaţie. Nu sunt invadaţi, nu au încă o problemă uriaşă, ca în alte ţări europene, dar îi interesează ce e cu oamenii ăştia care vin să le ceară bani şi să cânte pe străzi. Şi ce pot face ei ca să evite posibile probleme. Şi ce se întâmplă cu banii pe care norvegienii îi oferă ţiganilor noştri. Şi multe altele…

Câteva lucruri despre cum se face jurnalism în alte părţi ale lumii: televiziunea la care lucrează face următoarele chestii doar ca să aibă un reportaj: îi trimite la cucurigu (asta poate să însemne şi India sau Africa, după cum s-a mai întâmplat colegilor cu care muncesc în această săptămână), le asigură finanţare pentru cazare, masă, maşină închiriată, translator, ghid şi tot ce mai au nevoie. Plus bani pentru cadouri, plăţi mai puţin oficiale şi alte asemenea cheltuieli care nu pot fi decontate. Cum le decontează ? Simplu. Doar explică modul în care au cheltuit respectivii bani. Bineînţeles, cu subiectul documentat perfect.

Cât despre alte lucruri sau comparaţii cu presa din România… Îmi vine să râd doar când mă gândesc. Şi când îmi amintesc cum se face presă la noi, cu ce mijloace şi în ce condiţii. Să râd, să plâng…E greu de stabilit, după o discuţie cu un bărbat de peste 50 de ani, care are mai bine de 30 de ani petrecuţi ca jurnalist. Câţi jurnalişti cu peste 30 de ani de experienţă, care încă fac muncă de teren (televiziune), cunoaşteţi în România ? De ce ar rămâne cineva jurnalist 30 de ani ? În România. Îmi pare rău, dar nu găsesc niciun răspuns la întrebarea asta…