Merg. Şi merg. Şi merg. Mult, pentru că merg încet. Probabil, maxim 40-50 km/h. Nu funcţionează vitezometrul, evident. Totul e varză la maşina asta (nu mă plâng, e cam ce aşteptam pentru banii plătiţi, dar e de-a dreptul spectaculoasă în felul ei), dar are o chestie tare de tot: un claxon al cărui zgomot este singurul capabil să îl acopere pe cel al motorului, fără tobă de eşapament.

Un claxon demn de un camion de cursă lungă. Suntem aproape de Bacău, pe la Faraoani. Mă încumet să trec din a treia treaptă în cea de-a patra. Rămân în mână cu capul schimbătorului. E de-ăla bun, făcut la URA, din plexiglas, cred, cu floricică înăuntru (cunoscătorii ştiu despre ce vorbesc. Doar ei.). A ieşit. Pun mâna pe ţeavă (că nu se mai poate numi schimbător), dar mă înţeapă. Îl aşez la loc şi îl manevrez cu grijă din momentul ăsta. Arcurile scaunului îmi intră în toate părţile moi, iar fiecare groapă înseamnă o înţepătură mai puternică. Mă amuz de faptul că mi-am pus centura de siguranţă şi mă rog să nu se declanşeze vreun airbag la unul din hopuri, că nu am amortizoare.

Emoţiile adevărate apar prin comuna Nicolae Bălcescu. E întuneric, farurile luminează, dar cam în toate direcţiile, numai unde am nevoie, nu. Aşa că văd cu greu două siluete pe prima bandă. Frânez, dar obţin o reacţie neaşteptată. De încetinit nu încetineşte prea mult, în schimb o ia brusc spre dreapta, fix spre oameni. Hooo, cu tata, că speriem populaţia. Învârt muuuult spre stânga de “covrig” (nu, nu e doar un mod de-a vorbi, ci chiar aşa arată) şi obţin un semn de bunăvoinţă, maşina alegând să îi ocolească pe cei doi pietoni. S-or fi prins senzorii că e pericol, că de comenzi manuale nu ascultă. Mă lămuresc definitiv că omul, din dorinţa de a nu mă stresa, a exagerat puţin când mi-a spus că “frâna ţine, în general”. Nu zic că nu a avut dreptate. În general e una, în particular, cu totul alta. Acum a fost un caz particular.

Îi spun “escortei” că poate să mă abandoneze, pentru că locuieşte în Bălcescu şi intru triumfător, cu Dacia mea “Glas-de-Tunet” (m-am gândit că un nume indian o va proteja de spiritele rele care se aud chiţăind şi scârţâind prin toate îmbinările), pe Calea Republicii.

Urletul bolnăvicios al motorului nu a atras, se pare, niciun poliţist. Bun. Nu de alta, dar geamul nu prea se deschide, iar portiera e înţepenită bine. Dacă m-ar opri, ar crede că refuz să vorbesc cu el şi să-i prezint actele. Aş fi primul şofer pentru care e chemat echipaj de Descarcerare doar ca să îi fie verificate actele ! În fine, ajung în parcarea aglomerată de la bloc, unde mă aşteaptă maşinuţa mea, fără să bănuiască “adulterul”. Volanul nu mai vrea să asculte, trag de el ca de un catâr, dar până la urmă Dacia cea neagră şi găurită îşi găseşte odihna, pentru o noapte.

Mâine e o zi mare, va merge la casat, la odihna veşnică, aşa că o las să se bucure de ultima ei noapte într-o parcare, lângă un Land Rover. Despre aventura de pe ultimul drum, în următoarele zile, bineînţeles, odată cu filmul realizat în această maşinărie nemaipomenită. Adică…

VA URMA