* editorial publicat in Anuntul Romanesc (UK), noiembrie 2015

Trăim vremuri agitate și sângeroase. Nicio capitală europeană nu mai este sigură. Ar fi fost Bucureștiul, unde nu se aventurează nici teroriștii sinucigași, dar corupția și incompetența celor care s-au repezit la funcții l-au făcut mai nesigur decât o capitală africană. În alte părți ale lumii, organizații teroriste planifică ani de zile atentate sângeroase, în care să ucidă 10, 20, 100 sau mai mulți oameni nevinovați. Noi retezăm peste 50 de vieți tinere fără să fi pus la cale niciun plan, fără arme, fără bombe. Doar cu primari nepăsători, funcționari prost plătiți și corupți, patroni de club lacomi și proști. Deci România își “rezolvă” singură problema atentatelor.

Rămân, însă, nenumărate ținte ușoare pentru fanaticii jihadiști. Care s-ar putea de fapt să ucidă mai mult pentru propria lor plăcere, pentru dorința de putere și afirmare, pentru a stăpâni teritorii cât mai întinse, și mai puțin în numele adevăratului Allah. Musulmanii normali sunt oameni pașnici, nu sunt toți jihadiști, după cum creștinii nu sunt reprezentați corect de faptele îngrozitoare ale Inchiziției. Din păcate, fanaticii religioși care urlă “Allahu Akbar ! ” și apoi se detonează sau apasă pe trăgaciul ieftinului și letalului AK-47 sunt, ca mentalitate, la nivelul Evului Mediu european sau chiar mai în urmă. E foarte greu să lupți împotriva unor umbre care vin, parcă, în alt timp, cu alte strategii, animate doar de dorința de a ucide. Londra, Parisul, Roma, poate chiar și Moscova au ajuns sau vor ajunge să tremure de teama atentatelor. Putem spune că nu mai există locuri sigure în lume, nu mai ai cum să îți faci un concediu liniștit, fără teamă de explozii sau focuri de armă.

E șocant pentru oameni care au trăit zeci de ani pe un continent mult mai liniștit decât altele. Europa s-a confruntat cu războaie, dar nu cu genocid. Oamenii din vestul și centrul Europei, mai ales, au uitat cum este să te ascunzi, să încerci să lupți pentru viața ta, să fii o posibilă țintă chiar dacă nu știi să fii parte a vreunui război. Sunt vremuri agitate, care ne-au luat prin surprindere, dar să nu uităm că doar cu două-tei generații în urmă, milioane de oameni mureau în toată Europa, pe câmpuri de luptă, în orașe bombardate, în lagăre de concentrare. Europenii se ucideau între ei cu spor, cu doar 70-80 de ani în urmă, mai puțin de o viață de om. Am evoluat mult, am reușit să menținem, de cele mai multe ori, o pace confortabilă pe continent, care ne-a permis dezvoltarea, chiar dacă în ritm diferit, după capacitatea, norocul și acțiunile fiecărui popor. Străbunicii și bunicii noștri au luptat, au murit, au învins sau au fost învinși în bătălii și războaie care par extrem de îndepărtate când citim despre ele în cărți sau le vedem în filme. Dar rasa umana este una cu o înclinare periculoasă către autodistrugere. Și se vor găsi mereu membri ai rasei noastre care să provoace războaie. Însă aceeași rasă are și calități extraordinare și e capabilă să supraiețuiască celor mai îngrozitoare fapte și celor mai dure condiții. Războiul pe care îl duce o mână de fanatici zilele astea nu va fi de-ajuns să pună capăt vieții pe Pământ. Nu se compară cu ploile de foc și masacrele de acum 75-80 de ani.

Unii dintre noi vor muri, unii vor tremura când vor urca în Turnul Eiffel sau vor lua masa într-o pizzerie din Roma. Dar vom supraviețui, ca națiuni și rasă. Sigur, cu atâtea atentate viața în Europa nu va mai fi la fel. Dar va fi. Iar asta e cel mai important.  Sau, vorba regretatului Florian Pittiș, “Când orașele-s în flăcări / Mușuroaie de furnici / Ține minte / Sfârșitul nu-i aici“.