Fiind vorba de o maşină nouă, evident că motorul încă nu este “relaxat”, să dea tot ce poate şi nici nu îi cer aşa ceva, încercând să respect o oarecare perioadă de aşa-zis rodaj, de o mie de kilometri. Dar am ajuns la vreo 250 de kilometri şi pot spune că am făcut cunoştinţă cu maşina, cât de cât. E o maşină care îţi oferă atât cât îi ceri.

Dacă îi ceri puţin şi schimbi vitezele la 2.000 de ture, e cuminte şi la locul ei, chiar cuviincioasă cu ceilalţi, îţi afişează un consum de Tico şi îşi vede de drum, încercând să-ţi ofere tot confortul permis de dotările de care dispune. Adică mult. E agilă, mă ajută să mă strecor uşor în trafic (nimic nu faţă de Kia Picanto la capitolul ăsta). Îţi arată doar dispreţ dacă, pe la 1.300 – 1.500 rpm, te apucă talentele şi-ţi înfigi piciorul în acceleraţie, sperând să te simţi ca într-un avion cu reacţie. Îşi vede de progresia sigură, dar nu extrem de rapidă, şi la 2.800 – 3.000 rpm deja te-ai plictisit. Dacă nu mai ai răbdare să vezi ce se întâmplă în aceeaşi treaptă, dar la turaţie mai mare, rămâi cu impresia că ăia 92 de cai dorm pe undeva, prin portbagaj. Volanul e ca o jucărie, iar senzaţia este că te afli într-o maşină uşoară ca un fulg, extrem de manevrabilă, care totuşi stă foarte bine pe cele patru roţi cu anvelope de 185. Cadranele mari, cu cifre chiar mari, completează senzaţia de jucărie uriaşă, accentuată de uşurinţa cu care alunecă volanul într-o parte şi alta şi de tapiţeria Alcantara catifelată, cu cusături perfecte. Spaţiul interior e surprinzător, iar portbagajul, numai bun. Suficient, pentru o “jucărie”.

Numai că senzaţia că te afli într-o jucăria mare dispare în momentul în care uiţi piciorul pe acceleraţie ceva mai mult, la o plecare de pe loc. Când turometrul sare de 3.500, jucăria devine nervoasă, motorul scoate un  mârâit care te surprinde şi eşti lipit de scaunul foarte confortabil al ”jucăriei”. Indiferent de treaptă, dacă ai avut inspiraţia şi răbdarea să nu schimbi la 2.500, satisfacţia e totală. ”Căluţii” s-au trezit şi nechează veseli că îi scoţi la aer. Automat te întrebi ce ştie să facă micuţa la vreo 5.000 – 6.000 de rotaţii sau mai mult, dar te abţii, ca să îi oferi binemeritata perioadă de rodaj. Însă şi la 4.000 motorul îţi arată că s-a simţit jignit de catalogarea cu apelativul “jucărie”. Dacă ar vorbi, cred că ar spune: ”Dacă tu crezi că trebuie să mă conduci ca pe o maşinuţă cuminte, n-ai decât să te laşi depăşit de Loganuri care gâfâie la 3.500 rpm. Schimbă tu la 2.000, ca pensionarii, şi o să îmbătrâneşti fără să mă cunoşti măcar un pic. Mai bine mă lăsai la Iaşi, în showroom, aveam şi eu noroc de un proprietar care să mă pună în valoare… Ar trebui să te gândeşti serios ce vrei să faci cu mine, pentru că-ţi pot oferi mult mai mult”. Şi nu aş putea să îl contrazic…Pe motor. Că maşinuţa, pe ansamblu, cel puţin la prima vedere, pare să impresioneze mai mult la confort şi siguranţă decât la performanţe.

Sigur, m-ar contrazice cei care au pus pe youtube clipuri cu Swift de 1.3 cu care se lăudau că au atins 100 kmh în opt nouă secunde şi un pic… Oricum e un rezultat jenant faţă de ce poate un Ferrari sau un McLaren, deci nu m-aş lăuda cu aşa ceva … Dar în mod cert,  Cu Swiftul, dacă vrei joacă, ai joacă, dacă vrei senzaţii interesante, le ai, iar dacă vrei economie, o poţi realiza, conducând cuminte. Ce vrei, aia primeşti, dacă ştii cum să ceri. Iar cu câteva drumuri prin oraş am reuşit - conducând absolut inofensiv, dar un pic mai distractiv -  să duc consumul mediu de la 6,5  la 7,5 la sută. Orice maşină nouă consumă mai mult la început, se ştie, iar 7.4 e consumul urban “oficial”… Deocamdată nu am forţat-o, pentru că am tot timpul, iar până se acomodează motorul cu funcţionarea la parametri normali am timp să mă bucur de partea de confort şi de celelalte calităţi ale maşinii. Dar e clar că nu trebuie subestimată, cu un motor de 92 CP la o greutate de 1.000 de kilograme.

La turaţie mai mare are un urlet (mă rog, să nu exagerez, nu e ceva gen Mig 21 în forţaj, dar e un sunet distinct, diferit de ce am auzit până acum la maşinuţe mici, de oraş, de serie) inconfundabil. Asta când îi acorzi încredere şi o turezi un pic mai mult. Motorul mârâie plăcut şi la turaţii normale, e un sunet care accentuează senzaţia că ai un motor pe care te poţi baza. Sigur, nu e nici Lambo, nici alt “ozn”, dar pentru o maşinuţă de oraş, Swiftul este o surpriză mai mult decât plăcută. 

Data viitoare, plusuri, minusuri (faţă de aşteptările mele) şi foto, evident…