Citesc zilnic ştiri despre ziare desfiinţate prin toate judeţele ţării, jurnalişti cu salariile reduse, ziare care rămân doar în online. Interesant este faptul că există bloggeri care prezintă ştirile de acest fel cu mare bucurie, de parcă toţi banii care intrau în respectivele afaceri ar urma să fie direcţionaţi către ei. Scuzaţi, trebuia să scriu Ei, Bloggerii. Cu majuscule. Doar vorbim de regii internetului şi ai informării imparţiale. Nu de oameni care fac publicitate comercială şi, la nevoie, electorală, nu ? Interesant este şi “stolul” de omuleţi pe care un post scris acid şi, uneori, cinic, îi fericeşte mai ceva decât creşterea salariului sau a ajutorul de şomaj…Mulţi dintre ei, din câte văd, sunt agramaţi, destui simt nevoia să devină vulgari în limbaj, unii chiar agresivi. Generalizează. Dar îi înţeleg. Când nu ai nimic, când te simţi puternic doar când aşterni trei propoziţii într-o română aproximativă pe un blog, când eşti “zero” în toate momentele vieţii, cu excepţia celui în care tastezi din anonimat, este normal să te bucure veştile proaste despre alţii. Dacă nu sunt jurnaliştii, sunt PR-iştii, dacă nu sunt PR-iştii sunt dealerii auto, dacă nu-s ăia, sunt oamenii de afaceri, agenţii de vânzări sau orice altă categorie profesională. Dar acum e vorba de jurnalişti. De noi. Rândurile următoare sunt adresate celor care nu au lucrat niciodată în presă şi nici nu vor lucra. Celor care se bucură de veştile proaste din domeniul nostru.
foto:globalhiddenagendas.blogspot.com
Dragilor,
-care aşteptaţi cu sufletul la gură să se facă o reducere de personal la o televiziune, să mai trăiască un ziarist din ajutorul de şomaj şi să mai dispară un ziar
-care vă uitaţi la ştiri doar ca să o vedeţi pe cretina aia – cu siguranţă angajată doar pentru că arată bine şi s-a culcat cu şeful – cum se bâlbâie la numele unui oraş, ca să o desfiinţaţi peste 5 minute pe vreun blog
-care nu aţi fost niciodată în stare să legaţi mai mult de zece cuvinte în mod corect, dar vă isterizaţi fericiţi când un reporter face un “live” nasol
-care nu aveţi o viaţă proprie, iar televizorul şi internetul sunt singurele voastre bucurii, pentru că primul vă oferă manele, filme de acţiune idioate, “reality-show”-uri cu actori amatori proşti şi telenovele trase la indigo, iar prin al doilea vă puteţi exprima ura şi frustrările fără oprelişti (prea complicată propoziţia ? No problem, băgaţi un comentariu nasol, ca şi cum aţi fi înţeles-o… Oricum, vă zic de rău, nu de bine, ca să fie mai simplu)
-care citiţi un blog sau altul ca pe Biblie, cu condiţia să vedeţi acolo veşti proaste despre jurnalişti,
aţi face bine să citiţi în continuare, pentru că urmează alte veşti proaste. Din alea care vă plac. Chiar dacă eu nu sunt blogger, ci jurnalist care are un blog drept hobby, am şi eu o veste proastă: PRESA VA CONTINUA SĂ EXISTE ! Şi nu doar online, nu cu un ziar şi o televiziune în toată ţara, ci cu multe !
Unii dintre noi sunt jurnalişti de mulţi ani şi vor rămâne aşa până ies la pensie. Chiar dacă e criză, chiar dacă mai dispar ziare. Nu dispărem toţi. Pentru că ne place munca asta la nebunie. Pentru că tâmpita aia de prompteristă care a citit aiurea un cuvânt a trăit la primul ei jurnal de ştiri emoţii pe care voi nu le veţi simţi niciodată ! Pentru că idiotul ăla de reporter care a greşit live-ul îl va reuşi mîine, şi va pleca acasă gândindu-se la câte sute de mii de oameni i-au văzut ştirea. Pentru că nenorocitul ăla de reporter de la ziarul local pe care l-aţi vrea desfiinţat a fost toată ziua pe teren, iar la 10 seara încă mai scrie. Îi place ceea ce face, ştie de azi ce veţi citi mâine în ziar, se simte special pentru că un articol de-al lui a ajutat o familie să o ducă mai bine.
Imbecilul ăla pe care l-aţi făcut albie de porci în comentarile de săptămâna trecută habar nu are că l-aţi înjurat de mamă pe blogul gogo.rom, este doar fericit pentru că ancheta publicată de el a forţat un director să-şi dea demisia. Ratatul ăla de cameraman care nu a ştiut să înveţe carte şi stă cu camera în spate la o televiziune a fost mândru de el, după ce a salvat oameni de la înec şi a avut şi cele mai bune imagini din ţară, în timpul inundaţiilor. Nopţi nedormite, emoţia primului editorial publicat, fetiţa care şi-a găsit părinţii în urma uneia din primele tare ştiri difuzate de radioul local, familia care-şi duce copilul la tratament în Austria datorită reportajului tău, politicianul enervat de criticile tale, omul care te sună ca să-ţi mulţumească pentru un articol oarecare, titlul ideal pentru prima pagină de mâine, găsit pe la 1 şi 10 noaptea, şedinţa de dimineaţă la care nu auzi ce spune şeful, dar ai clar în minte ce vrei să scrii, sticla de apă împărţită cu colega întoarsă de la inundaţii, epuizată. Copiii din cătunul de la capătul judeţului, emoţionaţi pentru că le face poze cineva. Iei interviu unui om deosebit pe care l-ai descoperit şi care e bucuros că munca lui este, în sfârşit, cunoscută de mai mulţi. Zilnic cunoşti alţi oameni, afli alte poveşti, scrii ceva nou. Goneşti cu 150 la oră ca să prinzi pe cineva la locul unui eveniment, să ai sincronul şi să-ţi iasă ştirea. Să o transmiţi la timp, să o vadă telespectatorii şi să-ţi primeşti banii. Te bucuri când surprinzi în imagini sau în cuvinte o lacrimă sau un zâmbet. Fugi ca nebunul la 7 dimineaţa prin frig după o fotografie reuşită, ca să o vadă oamenii în ziar la 6 seara, în aceeaşi zi. Şi nu-ţi pare rău nicio secundă. Simţi viaţa, ai mereu contact cu viaţa reală şi cu oamenii adevăraţi, din toate categoriile sociale, de tot felul. Te simţi viu 24 din 24.
Da, e greu în vremurile astea să fii jurnalist, însă există jurnalişti care se bucură în continuare că lucrează în acest domeniu. Sunt sigur că există o listă destul de lungă cu necazurile unui jurnalist, cu motive pentru care să renunţi, să-ţi dai demisia, dar meseria asta nu este făcută pentru “loseri”, pentru oameni uşor de descurajat. Nu e pentru oameni care spun tâmpenii pe bloguri, sub protecţia anonimatului sau a unor id-uri oarecare.
Dragilor, care vă bucuraţi de răul jurnaliştilor, emoţiile şi bucuriile descrise mai sus, pe care voi nu le veţi simţi niciodată, sunt, poate, 1 % din ceea ce oferă 10-15 ani de muncă în presă. Dacă aş începe acum o listă detaliată cu lucrurile bune pe care le simte şi le trăieşte un ziarist adevărat, nu ştiu exact când aş termina-o. Sigur, nu suntem perfecţi, nu sunt toţi ziariştii nişte profesionişti desăvârşiţi. Suntem oameni, iar oamenii mai şi greşesc (ştiu zeci de poveşti mai mult sau mai puţin amuzante despre erori ale jurnaliştilor, poate voi mai povesti câte una aici).
De ce v-am scris ? Nu pentru că mi-ar păsa de voi, nu pentru că m-ar atinge în vreun fel mizeriile de pe bloguri, nu pentru că le-aş plânge de milă colegilor rămaşi fără loc de muncă şi terfeliţi de vreun blogger care nu va fi niciodată jurnalist. Sunt oameni în toată firea, nu au nevoie de mine ca să-i apăr, nu au nevoie de consolări. Poate au nevoie de bani acum, dar de-ăştia nu am nici eu destui, ca să dau… 
Nici pentru trafic nu v-am scris, nici pentru reacţiile voastre. Evident că nu pentru asta. Nici măcar ca să mă laud, deşi aş avea cu ce.
Haideţi, dragilor, care scrieţi pe bloguri “cretinism total la realitatea. ca si la antene…daca a-ti ratat aseara ’sinteza zilei’” şi altele la fel… puteţi ghici de ce v-am scris. Nu ? Păcat, era aşa de simplu… Motivul e unul singur. Ca să vă informez corect până şi pe voi. Să-mi fac jobul, nimic mai mult. Pentru că atât de mult îmi place meseria mea. Hai, pa, că mâine am o zi încărcată la ziar.
(titlul editorialului a fost pus doar ca să atragă cititorii interesaţi de asemenea veşti, aşa că îmi cer scuze celor induşi în eroare…)
