REPORTER LIBER

In ultimele doua zile am condus pe A 2 (autostrada care face legatura intre Londra si Dover) si in orasul Canterbury. Conduc, evident, o masina cu volan pe dreapta. Nu e foarte confortabil pentru cineva care a condus 13 ani pe cealalta parte a drumului. Insa te obisnuiesti. Iar aici ceilalti soferi sunt mult mai dispusi sa ierte greselile colegilor de trafic.

Desi am mai gresit cate ceva de 5-6 ori, doar o singura data am fost claxonat de cineva din spate. In rest, liniste si oameni rabdatori. Ce-i drept, si eu i-am iertat pe doi grabiti care nu mi-au acordat prioritate la “roundabouts” (sensuri giratorii). E un pic ciudat. Intri in roundabout si trebuie sa te uiti in dreapta, pentru ca de acolo vin cei care au prioritate.

Nu e foarte complicat, dar trebuie mai multa atentie decat de obicei. In localitati, limita de viteza este, din cate am vazut pana acum, de 30 mile pe ora. Sau 40 mph in cazul strazilor mai largi. Pe autostrada limita era de 70 mph. Nu am mers cu mai mult de 60 mph, am stat doar pe prima banda si i-am admirat cuminte pe cei care “zburau” pe langa mine pe banda a doua sau a treia.

Imi plac la nebunie Mini-urile de tip vechi, din anii 70-80. Plus niste masinute decapotabile joase si micute, tot asa, mai de moda veche

In doua zile de condus, mi s-a intamplat o singura data ca, la o intersectie care nu era aglomerata, sa ma pozitionez linistit pe partea dreapta, asteptand sa se faca verde. Si intrebandu-ma de ce imi da flashuri un domn din fata Mi-am dat seama ca nu eram pe partea corecta a drumului, asa ca am revenit imediat unde imi era locul, adica in stanga. I-am multumit celui care m-a atentionat. Nu am fost nici injurat, nici nu mi s-au facut semne obscene, nici macar nu s-a incruntat la mine cineva. Cam atat despre trafic, deocamdata, dar in mod sigur voi mai avea ce povesti, de la bordul Fiatului Bravo, cu motor de 2 litri, pe  benzina, pe care il conduc deocamdata.

Anglia îmi place tot mai mult de la o zi la alta. Mă uimeşte politeţea oamenilor, faptul că zâmbesc atunci când îşi cer scuze. Sunt relaxaţi, nu sunt răutăcioşi. Nu te loveşti de bădărănia de la noi, de acreală, de lipsă de bun simţ. Până şi la volan sunt politicoşi. Cei mai mulţi dintre ei, din câte am văzut până acum. Pentru cineva venit din România, Anglia este altă lume.

Până şi cel mai aglomerat supermaket din oraş m-a relaxat, deşi eram destul de obosit încă de când am intrat în el. Îmi place la nebunie să aud o dată la două minute “thank you very much”, “excuse me”, “please” şi alte asemenea cuvinte. Pentru că sunt însoţite de zâmbete, iar cei care le spun au aerul că chiar le pasă că îţi stăteau în cale, că le-ai făcut loc să treacă sau că le-ai oferit o informaţie măruntă. Probabil e o chestie intrată în reflex, poate că e un automatism, dar e încântător. Trebuia să ajung în ţara asta mult mai repede, dar e bine şi acum.
Până şi străinii par molipsiţi de bunul-simţ şi politeţea “made in England”. E minunat. În trafic la fel. Politeţe, respect faţă de ceilalţi, bun simţ. Şi amenzi consistente, bineînţeles, pentru cei care încalcă regulile. Ceea ce e un lucru bun. Străzile sunt încântătoare, iar pentru un şofer venit din România senzaţia e greu de descris.
M-a uimit să văd indicatoare cu numele unui oraş, la fiecare doi sau trei kilometri, pe o distanţă de 20-30 de kilometri. Mă rog, câte mile or fi fost, că aici se măsoară totul în mile. Limita de viteză în localitate este, în general, de 30 de mile pe oră, iar pe şoselele din afara localităţilor, de 70 de mile pe oră. Ca şofer, ai o mulţime de informaţii. Unele panouri sunt foarte clare şi nu lasă loc de interpretări. De exemplu “Reduce speed now”. Îmi place.

Deocamdată nu simt că mi-ar lipsi ceva, în afară, bineînţeles, de părinţi, rude, prieteni. În rest, România poate să rămână liniştită unde am lăsat-o,cu toate obiceiurile celor care o populează, cu mârlănia, cu manelele, cu bătăliile mărunte şi meschine ale oamenilor mărunţi. Nu îmi lipseşte nimic din România şi nu cred că m-aş mai întoarce. Decât dacă nu aş avea altă variantă. Dar, desigur, poate în timp se va schimba ceea ce simtşi mi se va face dor de ţara noastră. Cine ştie ?

Mâncare: “frozen food” este peste tot, iar englezii mi se par foarte aproape de americani din acest punct de vedere. Totul este preparat, gata de pus la microunde şi apoi pe masă. Foarte multe mâncăruri noi, gusturi pe care nu le-am mai întâlnit. Nimic spectaculos, deocamdată, dar vom încerca şi chestii mai exotice, pentru că nu ne interesează numai bucătăria englezească, ci şi cele mult mai exotice care sunt prezenteaici. Oricum, până acum, la plusuri aş trece “Yorkshire pudding” (cu jumătăţi de cartofi la tavă şi pui cu sos de nu ştiu ce), iar la minusuri, “Marmite” (o chestie neagră, la borcan, care se pune,cred, pe pâine, pentru micul dejun, şi despre care eram curios după ce am găsit-o pe blogul unei românce care era bucuroasă că-şi va cumpăra două borcane. Nu i-am înţeles bucuria, dar gusturile nu se discută…).

Preţurile în supermarketuri sunt decente, comparabile cu cele din România. Un pic mai mari, dar dacă cumperi mai multe produse reducerile sunt reale şi consistente. Cosmeticele, articole de igienă personală şi alte produse din această gamă sunt,uneori,  mai ieftine decât în supermarketurile de la noi.
Electronicele mi se par şi ele un picuţ mai ieftine decât în România, dar nu cu mult. Mult mai scumpe sunt chiriile, asigurările şi utilităţile, dar voi reveni cu altă ocazie la acest subiect.

Televiziunile îmi plac mai mult decât ale noastre, din ţară,, pentru că au multe talk-showuri umoristice, la care chiar râzi. Plus informaţii (unii le-ar spune “seci”), fără prea multe comentarii “pe lângă”. Avem cam 100 de canale tv, din care îmi sunt cu adevărat utile doar 10-15. BBC-urile (vreo 5-6), ITV – urile (trei, parcă), Dave, Virgin1, Quest şi încă 2-3 se numără deja printre preferinţele mele. “Russell Howard’s Good News” (BBC Three) tocmai a câştigat un nou fan . continue reading…

În urmă cu ceva timp, eram şi eu deranjat de invazia “stranierilor” cu maşini. De întoarcerile bruşte pe linia continuă, de opririle în mijlocul drumului, de combinaţia de mare efect “semnalizare dreapta – viraj la stânga”, de plecările cu scârţâit de roţi de la un semafor, ca să se oprească la 100 de metri mai încolo, la următorul semafor, de ifosele unor spălători de veceuri care nu au mai condus o maşină de un an, iar acum se cred singuri pe şosele în amărâtul ăsta de Bacău. De manelele care urlă din maşini închiriate, de salturile tembele de pe o bandă pe alta, fără motiv.

Am şi scris, am filmat, am pozat. Am sunat nervos la Poliţia rutieră, ca să aflu ce măsuri se iau, cum scăpăm de “italieni”, cum li se ridică permisele, cât de amendaţi sunt. Totuşi, undeva facem o eroare. “Italienii” sunt români de-ai noştri. Nu se schimbă brusc atunci când intră în ţară. Nu devin alţi oameni. Sunt aceiaşi. Dar în Occident, greşelile se plătesc mult mai scump. Amenzile sunt mai mari, poliţiştii mai atenţi, iar societatea dă mereu lecţii celor care calcă strâmb. Nu îţi mai vine să o “calci”, să opreşti aiurea, când ştii că nimeni nu face asta şi că vei fi privit ca ultimul om. Plus că poţi să scoţi din buzunar 300 de euro, nu 50 de lei. continue reading…

Sigur, titlul e uşor exagerat, dar nu foarte departe de realitate. Iată de ce. Suprinzător, avem şi instituţii unde relaţiile cu publicul chiar funcţionează fără probleme. Am ajuns la această concluzie după ce mi-am înmatriculat maşina nouă, la Serviciul de Înmatriculări, Radieri – e un  nume lung de tot – Bacău. Ca şi colegii lor de la Evidenţa Persoanei şi Paşapoarte, şi cei de la Înmatriculări au făcut în ultimul timp paşi mari spre o atmosferă civilizată, un aer respirabil şi eficienţa dorită de orice contribuabil. Chiar dacă sunt 4-5 oameni care aşteaptă la ghişeu, personalul care procesează documentele se mişcă foarte rapid, toţi sunt amabil şi relaxaţi şi încearcă să fie cât mai de folos “clienţilor”. continue reading…