Intre 2002 si 2006 am organizat Premiile Presei Bacauane, o chestie faina, la care erau premiati autorii celor mai bune articole publicate in presa bacauana in fiecare an. Gala avea loc in decembrie sau in ianuarie si se bucura de participarea unor nume importante din presa locala si nationala.
Ideea mi-a venit gandindu-ma ca noi, astia, jurnalistii bacauani, chiar muncim ca sa ne facem meseria si sa ii informam pe cititori sau telespectatori. Si ca am merita ceva, o recunoastere, un premiu, o ora-doua impreuna, o sarbatoare. Un pahar de vorba ca intre prieteni, nu doar colegi. Si m-am gandit simplu: daca nu fac eu ceva, atunci cine ? Ca-n armata: ala cu ideea trebuie sa o si puna in practica. Si am gasit sprijin la Andre Muit, presedintele Asociatiei Betania, care a sustinut infiintarea Fundatiei INFOLIFE si proiectul “Premiile Presei Bacauane” din prima secunda si pana la ingropaciunea “Premiilor”, timp de vreo sase ani. Am facut demersuri pentru inregistrarea fundatiei, am gandit un proiect clar, reguli, mod de organizare, am gasit locuri in care sa organizez gala, am scris sute de pagini, am gasit oameni care sa ma ajute (echipa de la Asociatia Betania a fost senzationala an de an), chiar si bani. Am cerut de la firme, oameni de afaceri, regii, Consiliul Local, Consiliul Judetean, Betania, de peste tot de unde am putut. Printre cei care au fost alaturi de “Premii” s-au numarat primarii Romeo Stavarache si Dumitru Sechelariu, presedintii de CJ Dragos Benea si Neculai Lupu. Era nevoie de sustinere financiara si am obtinut-o, pentru un eveniment organizat si in interesul comunitatii. Erau 14-15 premii (in unii ani 12, in alti ani 17) premii, pe sectiuni si categorii. In unii ani premiul a fost de 500 de lei, in altii, 700. Dupa buget 
Am reusit sa aducem la concurs jurii formate din profesionisti adevarati. Regretata Vanda Condurache, o mare doamna a presei din Romania, un formator de jurnalisti, de oameni, a fost mereu alaturi de Premiile Presei Bacauane. De jurnalistii din Bacau. Ioana Avadani (Centrul pentru Jurnalism Independent), prof.Ferenc Vasas, Razvan Mitroi, Dan Apostol, Mircea Toma si multi altii au citit, au vizionat si au ales castigatorii. De fiecare data, ziarele au scris, indiferent ca au avut in redactie un premiant sau cinci. Fiecare castigator sau participant a spus ce avea de spus. Era sarbatoarea de final de an, era momentul de relaxare, de armistitiu, de bucurie. Si o luna – doua de munca extenuanta si de stres imens pentru mine, care-mi blestemam zilele ca mi-a venit ideea asta. Doar pana se termina gala , dupa care incepeam sa ma gandesc la urmatoarea editie si nu stiam cum sa le mai multumesc celor care se implicasera.
Dupa cativa ani, am resimtit oboseala si m-am retras din acest rol, preluat de scriitorul Val Manescu. A fost ultima editie. Prin 2007, parca. Ultima, pentru ca frustrarile unui loser si ale unor necastigatori au depasit limita bunului simt si au devenit aberante. Drept pentru care, Premiile Presei au luat o pauza de un an. Apoi inca unul. Si in pauza au ramas si inca mai sunt. In anul ultimei editii, dupa o emisiune la care am luat parte eu, Andre Muit si unu’ mic si suparat, Kaysha a publicat un post interesant, in care se declara cel putin nedumerita de nesimtirea televizata a unui intarziat cu comportament penibil si frustrari stupide. Chiar daca eram doar un fost organizator, mi-a fost evident ca dreptatea era de partea organizatorilor galei si am adus argumente in favoarea lor, ceea ce l-a infuriat pe intarziat.
Bun. E tarziu pana si in Anglia, iar in Romania lumea doarme deja. Asa ca incerc o concluzie. Oricate controverse si nemultumiri ar exista la un eveniment, e bine ca acestea sa fie comunicate pe un ton civilizat. Fara insulte si mizerii la adresa unor oameni care bat 600 de kilometri ca sa citeasca ore in sir - fara sa primeasca vreun ban - niste articole care nu ii intereseaza direct, iar apoi sa isi asume decizia acordarii unor premii.
E bine ca unul care intarzie trei zile la inscriere si nu mai este acceptat sa nu devina un frustrat isteric si sa isi accepte soarta fara sa injure din toti rarunchii.
E bine ca eventualele decizii discutabile sa fie privite ca simple erori (orice juriu e format din oameni, iar oamenii pot gresi) si sa nu fie transformate in dezastre si motive de dezbateri interminabile.
E bine ca pana si ultimul nesimtit sa isi controleze limbajul si atitudinea. Suntem totusi jurnalisti, nu mahalagii.
E bine. Sau ar trebui. Pentru ca daca nu e bine, e rau. Adica, in cazul de fatza, poate sa dispara ceva. De exemplu, o manifestare care devenise traditie. Era o traditie reluata dupa cativa ani de pauza, pentru ca mai avusesera loc manifestari similare, prin anii 90. Am facut-o fara vreun interes, doar ca sa aiba jurnalistii din Bacau ceva al lor. Cat timp am fost organizator, nu m-am inscris si nu am fost premiat . Era hobby-ul meu de sfarsit de an, care imi oferea bucuria de a vedea o competitie si de a vedea colegi multumiti ca sunt apreciati. De a vedea presa din Bacau in stiri nationale sau regionale, sau pur si simplu laudata si cunoscuta mai bine de profesionisti din Bucuresti sau Iasi. Sa ii vad premiati pe Vali Ardeleanu ( ) Florentin Radu, Raluca Lungu, Auras Chiscop, Dan Sion, Cristina Cucu, Elena Tintaru, Nicoleta Bichescu, Edi Adam, Costinela Breahna, Mirela Romanet, Liviu Maftei, Nelu Bisca, Dana Butnaru, Nelu Brosteanu, Dorin Ciulina, Doina Mincu, Alina Vintu, Ramona Herciu, Daniel Ciorcila, Marius Curucli, Lili Adochitei, Constantin Ciosu, Crina Mitrea, Irinel Tudor, Florin Stefanescu, Anca Seres, Catalin Bejan, Dorian Pocovnicu, Ramona Ionescu, Dana Munteanu, Florin Popescu si altii. Multi dintre ei, chiar jurnalisti buni de tot. Oameni care au stat in presa un an, zece sau douazeci. Sa le vad prezentand Gala pe Dana Macsim sau Raluca Lungu. Sa ascult poantele adunate in zeci de ani de domnul profesor Vasas. Sa ii vad premiati cu ocazia pensionarii pe Dan Mindirigiu si Stefan Olteanu. Sa il vad, impreuna cu colegii mei, pe Gil Ionita, cantand la chitara in sala Centrului “Apostu”, o sala mica, parca prea mica pentru marele domn Gil, care avea sa ne paraseasca un an sau doi mai tarziu. Sa-i ascultam pe copiii din corul liceului “Apostu” cantand dumnezeieste colinde, in decembrie. Era ceva. Bacaul a fost cam singurul oras din provincie care a avut ani la rand o asemenea gala. Datorita unor oameni carora li se cuveneau si li se cuvin multumiri.
Acum, la sfarsit de an, e liniste in presa bacauana. Nu mai primeste nimeni niciun premiu, anchetele si reportajele nu mai sunt citite de profesori universitari, sefi de gazete sau tv nationale, banii sponsorilor merg in alte directii, nu se mai opresc in buzunarele unora care scriu de o viata de om si castiga 800 de lei pe luna. Pentru unii, a fost mai important scandalul decat colegii, a fost mai important sa distruga decat sa imbunatateasca.
Multumiti ?
