REPORTER LIBER

Din cand in cand, cei de la gsp isi aduc aminte ca sunt si oameni, nu doar ziaristi de scandal, si scriu chestii exceptionale. Asa cum e editorialul lui Catalin Tolontan, din editia online sau de pe tolo.ro, ma rog, ca-s amestecate unele cu altele.

Sigur, subiectul dramei traita de Mihai Nesu este ofertant, dar meritul lui Tolontan e ca il fructifica punand suflet, scriind si cu inima, nu doar cu mintea. Si ca ii pasa. Nu doar de Nesu, ci de tot. Deocamdata ii iert pentru toate mizeriile si promiscuitatea din celelalte pagini…

Zice domnul Tolontan : 

“(……….)  Fiecare dintre noi pierdem la un moment dat enorm. Întrebarea nu e dacă, ci cînd. Toţi pierdem şi, în acel moment al durerii acute, ne recîştigăm un soi de pace care vine din durere care ajunge la limită, din epuizare.

Ceva ni se ia. Întotdeauna ni se ia! Sănătatea, viaţa, un om drag, un viitor posibil. Neavînd de ales, ne întoarcem către suflet, cel care a fost acolo mereu, profund şi tăcut. Zilele pierderii sînt zilele în care ne mişcăm cu încetinitorul, în care lumea îşi reduce zgomotele, ca şi cum o mînă invizibilă dă mai încet sonorul străzii şi al vocilor. Înaintăm lent printr-o lucire atenuată şi celor din jur le părem absenţi.”

Nu-i asa ca are dreptate ? E atat de adevarat incat pare banal, si totusi in zilele ”normale” refuzam sau nu avem capacitatea (sau o avem prea rar) sa ne gandim la toate astea. Cititi, va rog: DEGETELE LUI

Imi place tot mai mult cum scrie omul asta, Radu Naum, in Gazeta Sporturilor. De data asta, mi-a placut acest articol. Enjoy !

2010 se termina. A fost un an bun, daca nu cumva chiar foarte bun, pentru mine si familia mea. Asa ca pot sa fac un mic bilant.
Evident, pe plan personal nici nu are sens sa discut, pentru ca totul a mers asa cum trebuia, adica foarte bine. Si asta e cel mai important. Ca sa le multumesc celor care ma iubesc si carora le pasa cu mine…nu se poate, oricum nu sunt suficiente cuvinte pentru asa ceva. Iar vorbele sunt doar vorbe, importante sunt alte lucruri.

La alte capitole, la fel, totul bine. Am terminat renovarea apartamentului (de la A la Z), l-am mobilat cum ne-a placut, am facut “n” drumuri la IKEA Bucuresti si “n+100″ drumuri la Dedeman, Praktiker, Baumax, Delta Design si altele, iar in final totul a fost ok. De la culoarea faiantei si a gresiei, la cada dreptunghiulara si bateriile “smechere” din baie. Cu eforturi si oboseala, cu discutii si cautari indelungate, dar l-am vazut finalizat. In proportie de 95 la suta.
Am vandut Picantzica rosie, la un pret rezonabil pentru perioada asta de criza, si in plus avem privilegiul sa primim vesti despre ea si chiar sa o vedem (cand mai aparem prin Romania), pentru ca noul ei “stapan” e Octav, un prieten bun.
Am cumparat la pret foarte bun Swiftul, nou-nout, de la Doly Motors Iasi, o reprezentanta de nota zece. Programul “Rabla” a fost util. Am cumparat masina noua cu 7.200 de euro si trei rable, dar numai eu si inca doua-trei persoane stim ce jafuri de masini am condus pe ultimul drum.
Apropo de masini. A fost anul in care am condus vreo 50 de masini diferite. Cam 38 dintre ele, doar pentru 10 – 15 minute, la “Masina de presa”, drive-testul fluviu organizat in Bacau in vara. Celelalte, pentru “Rabla” sau la serviciu. Am condus Dacie din ’78, cu gauri in praguri si podea, Mercedes S Klasse de 100.000 de euro din 2010, cu 4 tipuri de masaj in scaunul soferului. Oltcit din 1990 dar si Jaguar XJ.
Duster, Pajero, Kia Picanto , Mondeo, Logan MCV, Range Rover Sport. De toate. Fain, ca imi place sa conduc.
La Realitatea TV: Logan, Fiat Panda. La Adevarul de Seara: Suzuki Swift, din “parcul auto” personal. Ca sa nu le fac paguba cu abonamentul “RATB” pe care, in generozitatea lor, il deconteaza lunar reporterilor care trebuie sa ajunga la subiecte cu autobuzul

Si am ajuns la capitolul “Job”. A fost un an bun, in care m-am lamurit cu Adevarul de Seara, un proiect ambitios, dar coordonat uneori, cel putin la nivel regional, de profesionisti afectati iremediabil de stres, ceea ce i-a transformat in niste omuleti mereu nemultumiti, uneori isterici si niciodata rezonabili. Era bine daca ADS nu se baza pe autobuze din transportul public ca sa isi vada reporterii ajungand la subiectele de pe teren. Si daca nu scadea salariile. In concluzie, un loc de munca decent, dar perfectibil.
La Realitatea TV Bacau am gasit o redactie buna. Probabil cei mai muncitori jurnalisti din oras. Cu manager competent si cu bun simt, ceea ce e rar in ziua de azi, nu doar in presa, ci in general. Si am gasit masini !!!!! De serviciu ! Cu benzina decontata ! Dupa ce un an am “rupt” masina pe coclauri, pentru ADS, cu emotii mari si surprize la momentul decontului. Salarii de criza (ca in mai toata presa locala), dar nicio redactie nu e perfecta
De la Realitatea TV am fost nevoit sa plec, deoarece am decis sa lucrez in Anglia, impreuna cu sotia. Si, recunosc, deoarece cuplul sinistru Basescu – Boc a reusit sa faca ceea ce nici Iliescu, nici Constantinescu, nici Radu Vasile, Ciorbea, Petre Roman, Stolojan sau orice neputincios trecut vremelnic pe la conducerea tarii nu a reusit: sa ma convinga ca in Romania nu se poate trai normal. Si nici nu se va putea prea curand. Asta nu inseamna ca nu ne vom intoarce in tara, dar deocamdata preferam normalitatea. Pe care in Romania nu o mai poti gasi. In 2010. Anul care se termina. Si care chiar a fost bun pentru mine. Iar in Anglia este, evident, mai bine decat in Romania. Ce-i drept, ma asteptam la asta:)
Blogul a implinit prin noiembrie un an si ma bucur ca l-am infiintat. E un mod placut si comod de comunicare si ma ajuta sa imi conserv deprinderile jurnalistice. Sigur, cu conditia sa imi ilustrez mai des materialele, dar dupa 12 ani de presa trebuie inteleasa tendinta spre lene
Daca nu mai scriu pana in 2011, va urez tuturor un an nou mai bun decat cel care se incheie, liniste si bucurii alaturi de cei dragi ! Happy New Year !

“Cine e îngerul, cine e demonul? Ghici ghicitoarea mea! Mutu, preotul noii religii. Ca în povestea prelatului criminal căruia i se ridică de pe umeri cadavrul victimei cît timp ţine slujba pentru ca apoi să fie încărcat din nou cu greutatea faptei sale. Poate fi fotbalul o blasfemie?”

Sunt randuri scrise de Radu Naum, pe gsp.ro. Plus altele. Merita citit. Incantator, nu am ce sa spun mai mult.

In Desteptarea imi plac de regula editorialele semnate de domnul Baltatescu. Dar am gasit unul bun, scris de Laurentiu Botin. Fara fanatism, la obiect si chiar cu ceva umor. Negru, ca asa e situatia in Bacau

Pun pariu ca daca stiau ca Stavarache va avea absolut toate defectele lui Sechelariu ca primar, plus alte cateva, nu il votau nici rudele lui…

Cătălin Tolontan scrie despre “secta” noastră, a jurnaliştilor. Lucruri adevărate, unele un pic triste, altele revigorante. Articolul este pe blogul ziaristului, www.tolo.ro.

Echipa feminină de tenis de masă a României a ajuns vicecampioană europeană, după ce a fost învinsă în finală de Olanda. De fapt, de China, deghizată în portocaliu. Nu e nicio problemă, mai multe naţionale din Europa sunt aproape 100 % chinezeşti, e regulamentar, dar m-a încântat editorialul lui Cristian Geambaşu, de pe gsp.ro. Nici eu nu puteam să o spun mai bine

De astăzi, pe blogul “Reporter Liber” semnează şi Jim Raynor. Este vorba, desigur, de pseudonimul pe care şi l-a ales autorul. “Domnul Raynor” este binevenit, mai ales că aduce ceva nou, un stil diferit şi idei proprii, bine conturate. Iată primul material, cu precizarea că următoarele vor fi publicate fără nicio introducere.

Aşa nu

JIM RAYNOR

Pâna acum câteva zile, Dan Diaconescu era un nimeni. Nu avea personalitate proprie, viata si spusele lui se identificau pâna la o fuziune completa cu OTV-ul iar zicerile lui circulau prin mediul public ca o marturie hazlie a felului în care te poti îmbogati din activitati de masticare a rahatului.

Stiam cu totii ca omniprezenta sa la propria televiziune anula din start o aparitie individuala, însufletita la un canal de televiziune serios; chiar daca vedetele sale reusisera sa faca pasul catre emisiuni similare de prost gust (Acces Direct, orice show cu Bahmutence sau Zavorance), Dan era OTV, imaginea mumificata a unui canal de dejectii.

Mai mult, omul parea moderatorul perfect: într-o lume de dementi, curve, ghicitori, cersetori, prezicatori, într-un ocean de ipoteze, fantezii sau teorii conspirationiste, printre atâtea fire încurcate ce duceau fie la mici adevaruri, fie la mari minciuni, întotdeauna senzationale, DD direct, precum un Sahriyar modern, parcurgea cele o mie si una de greturi nocturne cu o abilitate remarcabila. In timpurile astea, moderatori care îsi lasa invitatii sa vorbeasca în mod liber sunt o pasare foarte rara.

Mitul Diaconescu s-a prabusit imediat dupa intrarea mascatilor prin efractie în lumea sa de vise. Si nu vorbesc aici de pârnaie ori de faptul ca a ajuns, în final, pe merit în topul listei celor mai bogati oameni din România.

Mitul Diaconescu era cel al incluziunii omului de televiziune în rândul baietilor “destepti”. Desi îl injurau multi, la fel de multi îl laudau pentru ca a descoperit posibilitatea îmbogatirii rapide pe seama prostirii prostilor. continue reading…

Angajatul “ideal”

Hm…m-am gândit să fac portretul angajatului ideal din presă. Ideal pentru patronii și șefii cretini. Nu pentru ăia inteligenți (tot mai puțini, din păcate, în acest domeniu). Cum voi explica și la final, e bazat în cea mai mare parte pe experiențe din ultimii 12 ani, trăite, auzite, văzute, aflate, mai ales din trecut. Pentru că prezentul nu poate fi decât un punct de plecare foarte bun pentru viitor, iar în prezent totul este minunat și frumos. Așa gândesc eu, optimistul. Deci. Angajatul ideal al unui patron de presă trebuie:
- să nu aibă niciun interes pentru viața personală, familie și mizerii din astea, care i-ar putea afecta randamentul;
- să nu contrazică niciodată șeful, nici măcar la cretinisme evidente ;
- să aibă o atitudine de sclav 24 din 24 și să nu gândească prea mult ;
- să cunoască limba română la nivelul clasei a cincea ;
- să nu aibă păreri personale în legătură cu ceea ce trebuie să facă;
- să posede permis de conducere, mașină personală și să o folosească non-stop la deplasările de serviciu;
- să facă documentare, să facă fotografii de nivel de fotoreporter profesionist, chiar dacă nu are pregătire în acest domeniu, să fie șofer, ziarist, femeie de serviciu, să aibă cunoștințe solide IT, eventual să fie și agent de publicitate, dar să accepte să facă toate astea pentru un salariu de șofer de autobuz (valabil mai ales în presa locală).
- să accepte fără comentarii crizele de isterie ale șefilor (obicei specific mai ales șefilor-femei, mai ales dacă sunt cretine din naștere și au probleme cu nervii) continue reading…

Am găsit pe gsp.ro două articole care mi-au plăcut. Unul este despre Victor Hănescu şi izbucnirea lui de la Wimbledon, iar celălalt, despre jucătorul argentinian de fotbal Martin Palermo.

Iar în Adevărul, Nicolae Manolescu a scris minunat despre fotbal, pe care uneori îl trăim prea mult ca pe o chestiune de viață și de moarte, uitând să acceptăm că și înfrângerile fac parte din viață, iar un joc rămâne ceea ce este, adică un joc.