Din cand in cand, cei de la gsp isi aduc aminte ca sunt si oameni, nu doar ziaristi de scandal, si scriu chestii exceptionale. Asa cum e editorialul lui Catalin Tolontan, din editia online sau de pe tolo.ro, ma rog, ca-s amestecate unele cu altele.
Sigur, subiectul dramei traita de Mihai Nesu este ofertant, dar meritul lui Tolontan e ca il fructifica punand suflet, scriind si cu inima, nu doar cu mintea. Si ca ii pasa. Nu doar de Nesu, ci de tot. Deocamdata ii iert pentru toate mizeriile si promiscuitatea din celelalte pagini…
Zice domnul Tolontan :
“(……….) Fiecare dintre noi pierdem la un moment dat enorm. Întrebarea nu e dacă, ci cînd. Toţi pierdem şi, în acel moment al durerii acute, ne recîştigăm un soi de pace care vine din durere care ajunge la limită, din epuizare.
Ceva ni se ia. Întotdeauna ni se ia! Sănătatea, viaţa, un om drag, un viitor posibil. Neavînd de ales, ne întoarcem către suflet, cel care a fost acolo mereu, profund şi tăcut. Zilele pierderii sînt zilele în care ne mişcăm cu încetinitorul, în care lumea îşi reduce zgomotele, ca şi cum o mînă invizibilă dă mai încet sonorul străzii şi al vocilor. Înaintăm lent printr-o lucire atenuată şi celor din jur le părem absenţi.”
Nu-i asa ca are dreptate ? E atat de adevarat incat pare banal, si totusi in zilele ”normale” refuzam sau nu avem capacitatea (sau o avem prea rar) sa ne gandim la toate astea. Cititi, va rog: DEGETELE LUI
