“Let’s try here”, îi spun lui Per Kristian, reporterul de 52 de ani care a lucrat, printre altele, în Irak, Libia, Indonezia (la tsunami), China, India şi alte colţuri de lume. Acum a ajuns şi în România, încercând să găsească familia Hormuz din satul Valea Seacă, judeţul Bacău. Kåre, colegul său, un om tot cu vreo 30 şi ceva de ani de presă la activ, are camera pregătită, în caz că dăm măcar de oameni care să-i cunoască sau să fie rude cu ai lui Hormuz. Primul om întrebat ne arată o uliţă prăfuită din apropiere şi parchez în zonă. Cobor primul, bat la poartă ca să atrag atenţia bărbatului care stă pe un scaun şi se uită atent la un televizor. “Familia Hormuz ?”. “Da, eu sunt”, îmi răspunde omul, apoi faţa i se luminează într-un zâmbet larg, pe fondul unei uimiri spectaculoase: “Beeergeeeeeen !!!”. Apăruse în spatele meu Per Kristian, reporterul, iar Marinel Hormuz, care dăduse interviuri şi la Bergen, l-a recunoscut într-o secundă. Apare şi Kåre, porneşte camera, apar şi o droaie de puradei gălăgioşi, şi mama lor.
Familia Hormuz ne conduce spre casa lor cea nouă, construită din blocuri de BCA, însă neterminată. Norvegienii o filmează din toate unghiurile şi le arată copiilor poze cu părinţii lor, din timpul “muncii”, făcute în Bergen. Lacrimi, emoţie şi bucurie, mai ceva ca-n filmele indiene. Soţii Hormuz sunt mândri că acum norvegienii au ocazia să vadă că banii daţi de ei nu s-au dus pe apa Sâmbetei. Ei şi cei 11 copii vor avea peste un an sau doi o casă în care să locuiască. Acum stau cu chirie la un vecin, însă în condiţii foarte grele: mizerie, înghesuială şi sărăcie. Spun că plătesc două sute de euro pe lună. Chirie la Valea Seacă. Aşa spun ei. Apoi includ şi alte cheltuieli în această sumă. Arată reporterilor cum dorm pe jos, pe o pătură şi cum opăresc frunzele de viţă pentru sarmale. Iniţial, jurnaliştii norvegini cred un moment că asta mănâncă familia Hormuz, frunze fierte, dar îi lămuresc că e doar o parte din reţetă. Totuşi, sărăcia şi mizeria domină fiecare colţişor al gospodăriei.

Acestea sunt, de altfel, coordonatele vieţii pentru toţi cei din jur. Unii au mai fost la cerşit în Suedia, Franţa sau alte ţări, dar lucrurile nu au mers pentru toţi ca pentru familia Hormuz. Totuşi nimeni nu pare să muncească. “Nu avem unde”, se plâng romii care s-au adunat cu zecile în jurul echipei de jurnalişti. “Nu primim ajutor social, alocaţia e prea mică”, e propoziţia pe care o traduc de zeci de ori, până când norvegienii ajung să o înţeleagă şi în româneşte, pentru că au învăţat-o deja pe de rost. Totuşi, chiar şi fără bani s-ar fi putut improviza un soi de wc, după cum constată pe propria piele reporterul norvegian, condus politicos în lanul de porumb din grădină atunci când are o urgenţă “internaţională”. La plecare, va recunoaşte cu surprindere că într-o gospodărie modestă din Zimbabwe a avut parte de condiţii mai bune, chiar de un sistem de tragere a apei improvizat dintr-un bidon şi o sfoară. În Valea Seacă, la 4 minute de drumul european E 85, nu. În fine. Ideea de bază este că sunt săraci şi că vor mai merge în Norvegia.
De ce ?, vor să ştie jurnaliştii nordici. “Norvegienii sunt oameni buni, care ne dau bani. Dumnezeu lucrează prin ei”, explică Adriana Hormuz, care precizează că toată familia este pocăită. Nu are voie să cerşească, dar l-a rugat pe Dumnezeu să o ierte, pentru că nu are cum să facă rost de bani pentru copii. Aceştia merg la şcoală şi sunt îngrijiţi de cea mai mare dintre fete, Moneda, în vârstă de 13 ani. “Îi spăl, le fac mâncare, îi hrănesc, îi trimit la şcoală, am grijă de ei ca o mamă. Dar e tare greu când părinţii sunt plecaţi în Norvegia, e rău fără mama şi tata”, spune Moneda, făcând-o să lăcrimeze pe mama ei.

Marinel Hormuz îşi aduce aminte de vremurile bune din parcul de la Bergen şi începe să cânte la clavecin, făcându-i pe oaspeţi să-şi amintească de “concertele” lui. Începe cu tema din “The Godfather”, apoi două – trei tangouri destul de triste şi sfârşeşte glorios, cu ritmurile ruseşti din “Kalinka”. A falsat mult, uneori melodiile nu au semănat foarte bine cu originalul, dar a cântat, sub privirle admirative ale nevestei şi copiilor. Aşa îşi câştigă banii, aşa a construit o casă în care, spune el, a investit până acum 30.000 de lei. Aşa va face banii şi în viitor, la următoarele şederi în frumosul oraş norvegian.
Norvegienii sunt asaltaţi de toate familiile de romi din zonă. Toţi vor să le vorbească şi să se plângă de sărăcie, de condiţiile grele de viaţă. Familia Hormuz va mai pleca în Bergen, pentru că mai are de terminat acoperişul, de pus duşumea şi de montat ferestre, uşi şi altele, pentru a putea locui în noua casă.

Părăsim Valea Seacă, lăsând în urma maşinii un nor uriaş de praf şi câteva familii pe care jurnaliştii norvegieni le vor revedea, peste un timp, la Bergen sau Oslo, cerşind. Per Kristian şi colegul său se gândesc mulţumiţi la începutul reuşit al unei săptămâni care se anunţă extrem de interesantă. Eu sunt la volan, conduc încet spre Bacău, pe un drum european, dar gândul mi-a rămas la Zimbabwe…

(va urma)

P.S.: felicitări pentru muncă jandarmilor care au lucrat la digul de la Podul cu lanțuri, dar au fost amuzanți comandanții plutonului de acolo, când au încercat să mă oprească să fac niște amărâte de poze. Până la urmă s-au lăsat convinși, dar e interesant să te zbați 2-3 minute să convingi un jandarm să te lase să faci fotografii, în timp ce copiii din vecini zburdă cum vor pe marginea apei. Precizez că nu era o situație cu potențial periculos, nu se revărsase apa, nu erau probleme majore. Și m-a impresionat recomandarea lor, după ce au acceptat să mă lase să trec: “Vă rugăm să nu staționați mult acolo, că nu e voie !”. Da, dragilor, eu chiar voiam să-mi petrec restul zilelor pe marginea Bârnatului, fără să mă mai intereseze să ajung astăzi înapoi la redacție, ca să scriu, și nici diseară, acasă, să-mi continui viața. Îmi propusesem să viețuiesc pe malul apei, tocmai ca să vă încurc pe voi…

În fine, oamenii își fac datoria și e mai bine să fie acolo decât să nu fie. Micile neînțelegeri se rezolvă cu vorba bună. Iaca ce bună-i legitimația de presă, chiar dacă e nevoie să o folosesc o dată pe an !

Aşa cum am promis, după jumătatea goală a paharului, văzută datorită patronilor şi şefilor cretini din presă, este timpul să vorbim şi despre jumătatea plină, adică lucrurile (sau calităţile, condiţiile) care ar putea determina un om să rămână mai mult de zece ani în acest domeniu. Să vedem. Ar fi ceva sau nu ? Cum ar fi, în realitate, angajatul ideal din presă:

Angajatul ideal trebuie:

- să iubească meseria asta din tot sufletul;

- să gândească, să proceseze, să analizeze, pentru că altfel este inutil, s-au inventat deja reportofoanele şi camerele video;

- să fie dispus la sacrificii, atunci când situaţia o cere, fără să fie împins de la spate de şefi;

- să fie inteligent, ca să nu se lase prostit de interlocutori, gen oameni politici;

- să îşi poată impune punctul de vedere în faţa şefilor, în legătură cu un subiect, atunci când cunoaşte bine acel subiect;

- să fie capabil să conducă cu 140 la oră ca să prindă un eveniment, dar fără să intre în şanţ cu maşina;

- să stăpânească, la un nivel acceptabil, şi tehnici care nu sunt neapărat în fişa postului său;

- să rămână “cu ochii deschişi” şi atunci când nu mai este în timpul orelor de program, pentru că un subiect sau un eveniment poate să apară oriunde şi oricând;

- să îşi ajute colegii şi şefii atunci când aceştia sunt în “pană de idei” şi să construiască subiecte;

- să nu facă compromisuri şi să fie echidistant;

- să cunoască la un nivel cât mai apopiat de perfecţiune limba română;

- să nu îi afecteze munca situaţii precumcondiţii meteo extreme, agresiuni din partea unor personaje despre care scrie sau apartenenţa politică a patronului (pe cât posibil);

- să nu îşi ţină niciodată telefonul închis;

- să nu îşi divulge sursele, nici măcar în situaţii dificile, pentru că riscă să piardă încrederea lor;

- să fie sincer cu propria persoană şi cu ceilalţi, să spună deschis atunci când simte că ceva nu merge sau ar putea fi îmbunătăţit;

- să fie exigent, în primul rând cu el şi apoi cu ceilalţi;

- să fie echilibrat şi să nu cedeze nervos în condiţii de stres sau oboseală;

- să fie om

- să aibă simţul umorului

- să aprecieze atunci când are un şef dedicat muncii, care îl respectă şi îl ajută să fie mai bun în meseria sa. Sunt rari, merită admiraţi !

- să deţină un aparat foto, un reportofon, lucrurile minime pentru orice jurnalist care vrea să îşi facă meseria fără să depindă de dotările de la locul de muncă

- să aibă o familie care să îl înţeleagă şi să îi respecte munca, în ciuda programului de lucru incomod

Bineînţeles că nu vom găsi la toţi jurnaliştii TOATE aceste lucruri, după cum nu le vom găsi nici pe cele negative, descrise într-un articol anterior. Dar cu cât sunt mai multe bune, cu atât jurnalistul respectiv are şanse să supravieţuiască mai mult timp în presă şi să fie respectat şi cunoscut.
Din păcate, de-a lungul timpului am cunoscut – direct sau indirect, nu mai contează – şi locuri în care anagajatul ideal era cel cu capul plecat şi gata oricând să accepte orice. Din fericire, în prezent contează doar partea a II-a, iar condiţiile din prima parte sunt de domeniul amintirii…

Hm…m-am gândit să fac portretul angajatului ideal din presă. Ideal pentru patronii și șefii cretini. Nu pentru ăia inteligenți (tot mai puțini, din păcate, în acest domeniu). Cum voi explica și la final, e bazat în cea mai mare parte pe experiențe din ultimii 12 ani, trăite, auzite, văzute, aflate, mai ales din trecut. Pentru că prezentul nu poate fi decât un punct de plecare foarte bun pentru viitor, iar în prezent totul este minunat și frumos. Așa gândesc eu, optimistul. Deci. Angajatul ideal al unui patron de presă trebuie:
- să nu aibă niciun interes pentru viața personală, familie și mizerii din astea, care i-ar putea afecta randamentul;
- să nu contrazică niciodată șeful, nici măcar la cretinisme evidente ;
- să aibă o atitudine de sclav 24 din 24 și să nu gândească prea mult ;
- să cunoască limba română la nivelul clasei a cincea ;
- să nu aibă păreri personale în legătură cu ceea ce trebuie să facă;
- să posede permis de conducere, mașină personală și să o folosească non-stop la deplasările de serviciu;
- să facă documentare, să facă fotografii de nivel de fotoreporter profesionist, chiar dacă nu are pregătire în acest domeniu, să fie șofer, ziarist, femeie de serviciu, să aibă cunoștințe solide IT, eventual să fie și agent de publicitate, dar să accepte să facă toate astea pentru un salariu de șofer de autobuz (valabil mai ales în presa locală).
- să accepte fără comentarii crizele de isterie ale șefilor (obicei specific mai ales șefilor-femei, mai ales dacă sunt cretine din naștere și au probleme cu nervii)
- să stea “drepți” la comenzi politice și de orice alt tip, să scrie după dictare și să nu pună multe întrebări incomode;
- să fie fericiți când au un program de lucru care începe la 8 dimineața și se termină la 12-1 noaptea;
- să își riște viața și bunurile la evenimente de tot felul, fără ca măcar să primească un “mulțumesc !” din partea angajatorului;
- să accepte sancțiuni aplicate fără respectarea legislației, mai rău ca pe șantier sau ca la cei care muncesc “la negru”;
- să se abțină de la înjurături sau jigniri față de șefii cretini, când aceștia dau dovadă de cretinism evident;
- să nu aștepte salarii reale pe cartea de muncă, prime și alte drepturi;
- să considere permanent o mare onoare faptul că are ocazia să lucreze pentru televiziunea “X”, ziarul “Y” sau radioul “Z”;
- să nu aibă idei proprii, iar dacă le are, pe cele bune să le “transfere” șefilor, iar pe cele proaste, să și le asume și eventual să-și propună sancțiuni pecuniare cât mai mari;
- să nu își trimită șefii înapoi la origini atunci când aceștia sunt măgari/măgărițe și îi închid telefonul în nas sau îl jignesc, chiar dacă îl coordonează de la 165 de kilometri distanţă, conduse doar de propriile frustrări şi crize de isterie;
- să nu își facă șefii de râs în vreo conferință sau comunicat de presă atunci când îi ajunge cuțitul la os;
- să demisioneze “din proprie inițiativă” atunci când nu mai are angajatorul nevoie de el;
- să nu ceară salarii compensatorii, bonuri de masă, condiții decente de lucru și alte asemenea minunății;
- să accepte să-i decidă alții soarta, chair dacă e vorba de niște idioți și oameni fără simțul măsurii;
- să nu ceară în general nimic;
- să dea, să dea, să dea.
Sunt doar câteva trăsături care mi s-au părut evidente. Concluzii trase pe baza experiențelor personale și ale altor colegi, din 1998 până în prezent. Sigur, sunt perioade și perioade, angajatori și angajatori, nu pot generaliza, iar multe dintre cele scrise mai sus vin ca urmare a experiențelor din trecut. Însă presa este un domeniu în care, pentru jurnaliști, este tot mai greu, iar compromisurile sunt tot mai mari.
Sigur, e doar jumătatea goală a paharului, iar în presa din România există și angajatori (puțini) și șefi (și mai puțini) care nu își bat joc de jurnaliști și îi tratează profesionist. Dar despre partea plină, cu altă ocazie (partea a II-a)…

Cei doi bursieri vor fi selectionati in baza unui concurs de proiecte de catre un consiliu consultativ format din jurnalisti si specialisti in domeniul sanatatii mintale. Bursele presupun participarea la doua reuniuni ale bursierilor Rosalynn Carter (la inceputul si la sfarsitul proiectului), asistenta tehnica din partea Centrului Carter si a CJI pe parcursul realizarii proiectului si acces la resursele specifice (inclusiv experti) ale celor doua organizatii. In plus, fiecare bursier va primi un sprjin financiar in valoare de 2500 EURO pentru elaborarea proiectului selectat.

Bursele sunt accesibile tuturor jurnalistilor, indiferent de tipul de media pentru care lucreaza (presa scrisa, radio, TV, online), inclusiv jurnalistilor free-lance. Proiectele pot include serii de articole, investigatii, reportaje, elaborarea unor filme documentare, scrierea unor carti sau orice alta forma de produs editorial.

Candidatii trebuie sa demonstreze interes in domeniul sanatatii mintale, solide abilitati jurnalistice si o buna cunoastere a limbii engleze. Proiectele trebuie sa raspunda unor probleme bine definitie si individualizate, sa descrie metodologia si instrumentele necesare realizarii activitatilor propuse si sa detalieze modul in care vor contribui la reducerea discriminarii si stigmatizarii persoanelor suferind de afectiuni mintale.

Dosarele de inscriere trebuie sa contina:
- curriculum vitae (in limba engleza)
- o scrisoare de intentie (in limba engleza)
- o descriere detaliata a proiectului propus (in limba romana, vezi formularul atasat)
- un rezumat al proiectului (obiective, activitati, mijloace, efectul anti-stigma) (in limba engleza)
- un portofoliu de articole reprezentative ale candidatului (care pot fi sau nu pe tema sanatatii mintale) (in limba romana)

Castigatorii vor fi anuntati in data de 9 iulie 2010, prin intermediul web-siteului Centrului Carter (www.cartercenter.org ). Ei trebuie sa fie disponibili pentru deplasarea la Atlanta, in zilele de 13 – 15 septembrie 2010, pentru a participa la reuniunea anuala a bursierilor. Decizia finala privind selectarea candidatilor revine Centrului Carter si nu poate fi contestata.

Termenul limita pentru depunerea proiectelor este 19 aprilie 2010, orele 17:00. Candidatii care vor trece de prima faza a selectiei vor sustine un interviu telefonic in limba engleza.

Dosarele de inscriere se depun la sediul Centrului pentru Jurnalism Independent, Bdul. Regina Elisabeta nr. 32, etaj 1, sector 5, Bucuresti sau prin e-mail, la bursecarter@cji.ro

Persoana de contact: Carmen Macavei, asistent executiv, tel: 0213111375, camen@cji.ro

Bursele Rosalynn Carter pentru Jurnalism pe probleme de sanatate mintala 2010-2011 reprezinta a patra editie a programului pentru Romania.
Bursierii editiei 2007-2008 au fost Alexandru Ulmanu (jurnalist, cadru universitar la Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii a Universitatii din Bucuresti) si Paul Radu (jurnalist, Centrul Roman pentru Jurnalism de Investigatie).
Bursierii editiei 2008-2009 au fost Emilia Chiscop (jurnalist, Ziarul de Iasi) si Vlad Mixich (jurnalist, corespondent Deutsche Welle & Hotnews).
Bursierii editiei 2009-2010 au fost Georgiana Ilie (jurnalist freelancer) şi Răzvan Vintilescu (jurnalist freelancer).
Alte detalii, pe www.cji.ro

Amănunte şi imagini, aici.