REPORTER LIBER

Soţii Hormuz lucrează de trei ani în oraşul norvegian Bergen. “Lucrează” este, de fapt, un cuvânt neportivit, deoarece modul în care cei doi fac bani nu are nimic în comun cu munca. În schimb, nu este nici ilegal. Nu în Norvegia. Adriana Hormuz are 47 de ani şi cerşeşte în staţiile din Bergen. În acelaşi oraş, dar într-un parc, produce banii capul familiei, Marinel Hormuz, de 48 de ani. Bărbatul cântă la un clavecin de jucărie. O televiziune naţională din Norvegia a trimis în săptămâna 23 – 27 august 2010 o echipă de ştiri în judeţul Bacău, ca să vadă unde se duc banii daţi de norvegienii miloşi. Şi să îi cunoască mai bine pe romii de la noi. Au reuşit.

“Let’s try here”, îi spun lui Per Kristian, reporterul de 52 de ani care a lucrat, printre altele, în Irak, Libia, Indonezia (la tsunami), China, India şi alte colţuri de lume. Acum a ajuns şi în România, încercând să găsească familia Hormuz din satul Valea Seacă, judeţul Bacău. Kåre, colegul său, un om tot cu vreo 30 şi ceva de ani de presă la activ, are camera pregătită, în caz că dăm măcar de oameni care să-i cunoască sau să fie rude cu ai lui Hormuz. Primul om întrebat ne arată o uliţă prăfuită din apropiere şi parchez în zonă. Cobor primul, bat la poartă ca să atrag atenţia bărbatului care stă pe un scaun şi se uită atent la un televizor. “Familia Hormuz ?”. “Da, eu sunt”, îmi răspunde omul, apoi faţa i se luminează într-un zâmbet larg, pe fondul unei uimiri spectaculoase: “Beeergeeeeeen !!!”. Apăruse în spatele meu Per Kristian, reporterul, iar Marinel Hormuz, care dăduse interviuri şi la Bergen, l-a recunoscut într-o secundă. Apare şi Kåre, porneşte camera, apar şi o droaie de puradei gălăgioşi continue reading…

În această săptămână am avut ocazia să îi cunosc mai bine pe unii dintre ţiganii / romii din judeţul Bacău. Aşa cum sunt în realitate, aşa cum vor să arate în ochii unui jurnalist român sau norvegian, aşa cum vor să arate în ochii românilor sau ai altor romi. Pur şi simplu oameni înainte de toate. Să vizitezi timp de o săptămână, timp de 10-12 ore pe zi, împreună cu doi jurnalişti norvegieni, comunităţi de romi de tot felul, este o experienţă fantastică. Înveţi multe, afli multe, descoperi multe. Iar contrastele sunt uriaşe. Am stat de vorbă cu romi care vorbesc engleza, franceza sau norvegiana, care şi-au deschis afaceri în străinătate, care sunt educaţi. Am stat de vorbă cu romi care cerşesc pe străzile oraşelor norvegiene sau italiene, cu oameni care şi-au ridicat o casă din banii făcuţi cu cerşetoria sau din cântatul pe străzi.
Am stat de vorbă cu ţigani care ne vedeau ca pe un fel de bancomate mobile şi care s-au purtat ca nişte sălbatici. Şi-ar fi dat şi copiii pentru o bancnotă de 50 de lei. Doar calmul, experienţa, tactul şi un demaraj sănătos cu maşina ne-au ajutat să evităm incidente neplăcute. Am stat de vorbă cu ţigani care au cântat prin toată Europa şi i-au încântat pe europeni cu talentul lor. Ţigani care au reuşit să facă o facultate şi să ocupe posturi importante în administraţie. Ţigani cărora le dau lacrimile atunci când se gândesc că semenii lor se umilesc pentru o bucată de pâine, deoarece nu li s-a dat nicio şansă în România. Oameni care au muncit o viaţă pentru copiii lor, să îi poată trimite la o facultate. Dar şi ţigani care au dat o fugă la Oslo continue reading…

În această săptămână frecvenţa articolelor de pe blog va fi mai mică, deoarece am o perioadă mai ocupată. Ajut o echipă de colegi din altă ţară (Norvegia) să documenteze, timp de o săptămână, un reportaj despre familii de romi. Şi am ajuns la concluzia că fac acest lucru deoarece le pasă de situaţie. Nu sunt invadaţi, nu au încă o problemă uriaşă, ca în alte ţări europene, dar îi interesează ce e cu oamenii ăştia care vin să le ceară bani şi să cânte pe străzi. Şi ce pot face ei ca să evite posibile probleme. Şi ce se întâmplă cu banii pe care norvegienii îi oferă ţiganilor noştri. Şi multe altele…

Câteva lucruri despre cum se face jurnalism în alte părţi ale lumii: televiziunea la care lucrează face următoarele chestii doar ca să aibă un reportaj: îi trimite la cucurigu (asta poate să însemne şi India sau Africa, după cum s-a mai întâmplat colegilor cu care muncesc în această săptămână), le asigură finanţare pentru cazare, masă, maşină închiriată, translator, ghid şi tot ce mai au nevoie. continue reading…