REPORTER LIBER

Ieri seara am vazut un reportaj bine realizat, despre tiganii romani care isi folosesc copiii la cersit, pe strazile Londrei. Si despre palatele pe care si le ridica in Tandarei, Huedin, Fetesti si alte localitati din Romania. Mai multe detalii, aici (BBC). Anul trecut am ajutat o echipa de la TV 2 Norge sa documenteze un reportaj similar (partea din Romania) despre tiganii bacauani care cersesc pe strazile orasului norvegian Bergen. Situatii asemanatoare. Tiganii ne fac celebri in Europa. Tiganii-romani.

Britanicii au insistat un pic pe partea senzationala, iar reporterul BBC a reusit chiar sa aiba imagini cu o tiganca amenintandu-l cu piatra, pe o strada din Fetesti sau Huedin. Totusi, reportajul mi s-a parut corect, iar faptul ca unii dintre cei intervievati puneau semnul “egal” intre romani si tigani este justificat de faptul ca avem acelasi pasaport ca si tiganii. Un reportaj bine legat, cu filmari cu camera ascunsa, cu personaje urmarite timp de un an, pe strazile Londrei, regasite in palatele tiganesti din Romania. Cu o atitudine usor critica la adresa Politiei britanice (politistii britanici sunt cei mai tari la luat detaliile tiganilor. Cand li se pare ceva suspect, politistii cei politicosi le cer detaliile personale tiganilor. Si raman cu ele. Atat.).

M-a socat doar propozitia rostita de reprezentanta unei institutii britanice, care cauta o explicatie a faptului ca tiganii din Romania sunt cei mai numerosi, din punct de vedere al cersetoriei. “Romanii nu au drept de munca automat, asa ca aceasta este una dintre cauzele pentru care prefera sa cerseasca, spre deosebire de romii slovaci sau polonezi, care isi gasesc mai usor un loc de munca”. Deci romanii, negasind usor un job, se apuca de cersit. Tiganii slovaci muncesc.

In rest, am vazut la BBC One ce vedeam aproape zilnic pe strazile oraselor din Romania: pirande mizerabile vorbind murdar si aratandu-si chilotii la camera, pe o strada din Londra, tigani grasi cu ceafa lata si BMW X 5, puradei nespalati tragand trecatorii de maneca pentru un ban nemeritat, tigani mintind, tigani furand, tigani cersind, tiganci imbracandu-se cu haine ca ale femeilor islamice, ca sa primeasca pomana in apropierea moscheilor. Tigani falsificatori de acte, primind ajutoare sociale si alocatii de mii de lire in fiecare luna, de la un stat britanic prea ingaduitor si slab. Tigani cu aur, cu palate, cu nesimtire.

Data viitoare cand ma intreaba cineva de unde vin, ii spun ca din Tara Tiganilor. Unde eram unul din minoritari.

Oare nu se poate face chiar nimic ?

Televiziunea norvegiană TV 2 Norge a postat în această seară şi al doilea reportaj din seria celor despre romii din judeţul Bacău. La fel cum am anunţat şi la primul material publicat, pe site se găseşte şi un program (codec sau player), “Silverlight”, a cărui downloadare şi instalare permite vizionarea materialelor postate acolo. După părerea mea, merită efortul…

Cartierul Orbic din Buhuşi (celebru pentru scenele de război, cu focuri de armă, topoare şi cuţite, dintre fugarii romi şi poliţie sau jandarmi) a fost şi el vizitat de echipa de jurnalişti de la TV 2 Norge, despre care am mai scris. Şi cu care am vizitat şi Valea Seacă, Dărmăneştiul, Gura Văii şi alte locuri interesante.

În Orbic am stat de vorbă cu localnici. Jurnaliştii norvegieni au vrut să cunoască şi această comunitate de romi, să îi vadă la ei acasă, să înţeleagă daca şi de ce sunt discriminaţi, cum gândesc, cum trăiesc oamenii ăştia. Să îi cunoască. Şi au reuşit, atât cât se poate într-o zi petrecută într-un loc străin. Acolo oamenii trăiesc, dacă e să-i credem pe cuvânt, doar din alocaţia copiilor, ajutorul social şi ce le trimit rudele plecate la muncă în Italia. După ce am stat de vorbă cu câţiva localnici, care l-au criticat vehement pe primarul oraşului, a sosit şi consilierul acestuia, domnul Nae Butuc. Imediat, cei care păreau nemulţumiţi au căzut de acord asupra faptului că autorităţile locale fac multe pentru comunitate. Au uitat până şi de drumul infernal pe care venisem şi de care se plânge fiecare suflet din cartierul de case.

Apa şi-o aduc de la un izvor aflat destul de departe, cel puţin de unele din casele din sat. “Cam la două zile fac aprovizionarea cu apă, şi de băut, şi de spălat, şi pentru gospodărie. O folosim pentru tot ce avem nevoie, că altă sursă de apă nu avem”, a declara un localnic, venit cu o căruţă plină cu butoaie, să ia apă. Reporterul televiziunii norvegiene a profitat de ocazie ca să facă un stand-up chiar lângă calul înhămat la căruţă, amintindu-şi că, în urmă cu 50 de ani, şi părinţii săi, care erau fermieri, foloseau animalele în agricultură. Între timp, în Norvegia lucrurile s-au mai schimbat un pic… (Paranteză: Per Kristian mi-a explicat că atunci când te apropii de un cal, intenţionând să îl atingi pe cap, e bine să vii din lateral, încet, calm, şi nu din faţa animalului. Cum nu intenţionez să mă apropii de vreun cal în viitor, iar pe pisica familiei ştiu cum să o abordez, sfatul nu îmi este neapărat util, dar am zis să vi-l împărtăşesc…).

Înainte de a merge în Orbic, l-am vizitat pe domnul Ion Fercu, directorul liceului din Buhuşi şi jurnalist al cotidianului local “Deşteptarea”. Domnul profesor Fercu ne-a explicat că nu există diferenţe, din punct de vedere al inteligenţei sau calităţilor, între elevii romi şi cei români, dar că are şi părinţi care solicită ca odraslele lor să nu fie în aceeaşi bancă sau aceeaşi clasă cu copii romi. La fel cum cunoaşte şi părinţi care solicită exact invers, astfel încât copiii lor să aibă colegi romi şi să se obişnuiască cu o mentalitate deschisă, fără prejudecăţi rasiale.

Cu o obiectivitate caracteristică jurnalistului de cursă lungă, Ion Fercu le-a explicat colegilor norvegieni că, în opinia sa, de vină pentru discriminarea romilor sunt ambele părţi: atât românii, majoritari, cât şi minoritarii romi. Din ambele direcţii s-ar putea face mai mult pentru ca romii să fie integraţi şi să-şi găsească un loc în societate. Dar şi pentru ca majoritarii să le acorde o şansă, la fel ca oricărei alte persoane. Problema e complicată, iar răspunsurile, sau mai bine spus soluţiile, greu de găsit. Norvegienii le caută, pentru că sunt conştienşi că se pot trezi brusc cu un număr foarte mare de romi, care să caute refugiu după ce Franţa şi alte ţări încep să îi alunge.

Tot fără prejudecăţi sunt şi localnicii din Orbic. Majoritatea, pentru că o localnică ne-a spus foarte clar că “românii sunt murdari, iar ţiganii sunt cei mai curaţi. Nu veţi găsi ţigan la care să nu fie curăţenie. Ţiganii nu-şi lovesc copiii, dar românii o fac. Românii se culcă cu copiii lor, fac lucruri care sunt de neconceput pentru un ţigan. Noi suntem uniţi, avem grijă unii de alţii, dacă las copiii în grija vecinului, când vin, îi dau şi lui ceva, bani, ceva de mâncare, ne ajutăm între noi”.Cât despre furturi…”trebuie să punem ceva pe masă, la copii. De muncă nu se găseşte, în cap nu dăm, ce să facă omul ? Se descurcă cum poate…”

Sigur că afirmaţiile doamnei au avut şi părţi amuzante, însă problema Orbicului rămâne una serioasă. continue reading…

Televiziunea norvegiană TV 2 Norge a publicat primul reportaj din seria celor despre romii din judeţul Bacău. Necesită instalarea programului Silverlight, de pe site-ul lor. Se poate instala fără griji, este sigur şi funcţionează perfect.

Soţii Hormuz lucrează de trei ani în oraşul norvegian Bergen. “Lucrează” este, de fapt, un cuvânt neportivit, deoarece modul în care cei doi fac bani nu are nimic în comun cu munca. În schimb, nu este nici ilegal. Nu în Norvegia. Adriana Hormuz are 47 de ani şi cerşeşte în staţiile din Bergen. În acelaşi oraş, dar într-un parc, produce banii capul familiei, Marinel Hormuz, de 48 de ani. Bărbatul cântă la un clavecin de jucărie. O televiziune naţională din Norvegia a trimis în săptămâna 23 – 27 august 2010 o echipă de ştiri în judeţul Bacău, ca să vadă unde se duc banii daţi de norvegienii miloşi. Şi să îi cunoască mai bine pe romii de la noi. Au reuşit.

“Let’s try here”, îi spun lui Per Kristian, reporterul de 52 de ani care a lucrat, printre altele, în Irak, Libia, Indonezia (la tsunami), China, India şi alte colţuri de lume. Acum a ajuns şi în România, încercând să găsească familia Hormuz din satul Valea Seacă, judeţul Bacău. Kåre, colegul său, un om tot cu vreo 30 şi ceva de ani de presă la activ, are camera pregătită, în caz că dăm măcar de oameni care să-i cunoască sau să fie rude cu ai lui Hormuz. Primul om întrebat ne arată o uliţă prăfuită din apropiere şi parchez în zonă. Cobor primul, bat la poartă ca să atrag atenţia bărbatului care stă pe un scaun şi se uită atent la un televizor. “Familia Hormuz ?”. “Da, eu sunt”, îmi răspunde omul, apoi faţa i se luminează într-un zâmbet larg, pe fondul unei uimiri spectaculoase: “Beeergeeeeeen !!!”. Apăruse în spatele meu Per Kristian, reporterul, iar Marinel Hormuz, care dăduse interviuri şi la Bergen, l-a recunoscut într-o secundă. Apare şi Kåre, porneşte camera, apar şi o droaie de puradei gălăgioşi continue reading…

În această săptămână frecvenţa articolelor de pe blog va fi mai mică, deoarece am o perioadă mai ocupată. Ajut o echipă de colegi din altă ţară (Norvegia) să documenteze, timp de o săptămână, un reportaj despre familii de romi. Şi am ajuns la concluzia că fac acest lucru deoarece le pasă de situaţie. Nu sunt invadaţi, nu au încă o problemă uriaşă, ca în alte ţări europene, dar îi interesează ce e cu oamenii ăştia care vin să le ceară bani şi să cânte pe străzi. Şi ce pot face ei ca să evite posibile probleme. Şi ce se întâmplă cu banii pe care norvegienii îi oferă ţiganilor noştri. Şi multe altele…

Câteva lucruri despre cum se face jurnalism în alte părţi ale lumii: televiziunea la care lucrează face următoarele chestii doar ca să aibă un reportaj: îi trimite la cucurigu (asta poate să însemne şi India sau Africa, după cum s-a mai întâmplat colegilor cu care muncesc în această săptămână), le asigură finanţare pentru cazare, masă, maşină închiriată, translator, ghid şi tot ce mai au nevoie. continue reading…

de Ioan-Alexandru URSU

În secolul al XXI-lea lumea satului moromeţian specifică literaturii lui Preda încă îşi mai face simţită prezenţa în peisajul rurarului băcăuan. Un peisaj  ros de pecetea timpului  care nu pare a ierta pe nimeni şi nimic! Universul rural încă mai  oferă imagini arhaice, scene care par fantasmagorice pentru timpurile noastre. Însă realitatea dezarmează pe adepţii teoriei conform căreia totul este de un roz inimaginabil.

Aceeaşi zonă, dar timpuri diferite

 La doi paşi de municipiul Bacău (unul dintre cei 12 ,,voinici” care se doresc a fi adevăraţi  poli de dezvoltare), în satul Valea Seacă, comuna Nicolae Bălcescu, clipa pare a încremeni. Neica timpul a uitat să mai scoată ceva din tolbă şi pentru locuitorii acestor meleaguri. Totul pare desprins dintr-un alt film, un film dominat de nonculori şi tristeţe. In ciuda faptului ca se află la nici 4 kilometri de comuna Nicolae Bălcescu, satele Valea Seacă, Buchila şi Lărguţa demonstrează faptul că apropierea de oraş nu dinamizează zona. Ba mai mult, se poate afirma că influenţa citadelei este aproape zero. Cu aproximativ 4100 de locuitori Valea Seacă se înscrie în acea zonă tristă din peisajul rural de sorginte românesc. Totul ţine de mentalitate, după cum sintetizează şi primarul comunei Nicolae Bălcescu, Anton Şiler. ,,Oamenii se simt legaţi de animale şi pământ. Dacă ar avea de ales între un  Mercedes şi o caruţă, aceştia vor opta pentru ultima variantă”, afirmă primarul localităţii băcăuane. Procesul de desprindere de personalitatea arhaică pare a fi una de durată şi fără un deznodământ previzibil.

Probabil aceasta este şi una dintre cauzele care au condos la exodul celor tineri spre alte meleaguri. De la an la an locuitorii acestei zone par a da bir cu fugiţii. Dacă unii se mulţumesc cu simplul fapt de a îşi găsi un loc de muncă la negru în oraş, o mare parte îşi îndreaptă gândurile spre alte zone ale continentului, sperând la un trai decent, atât pentru ei cât şi pentru copii lor, odrasle care sunt uitate acasă. Această şansă, de a-şi părăsi ţinuturile natale, este privită de către săteni ca o evadare dintr-un loc în care evoluţia umană cât şi cea economică este de domeniul basmelor populare. ,,Problema e că o mare parte dintre copii sunt lăsaţi în grija bunicilor, nelăsându-se niciun act oficial la primărie”, susţine edilul comunei.   continue reading…