CODRIN POP

Lumea noastră, văzută din Bedfordshire

Browsing Posts tagged romani in uk

Evident, acest text nu se referă la toți românii din UK, ci doar la majoritatea formată din ”desperados”, cu acces la internet, fără educație sau bun simț și cu creierul cât o nucă. Bineînțeles că există și excepții dar astăzi vorbim despre “Românii HUO”.

Am cunoscut mulți din ăștia (din fericire, doar virtual), cât am fost membru pe două grupuri de Facebook: Romanians in UK și Prieteni în UK. Românul HUO este majoritar, asta să fie clar de la început, ca să nu avem iluzii. Când românul HUO (să-l numim, de-acum înainte, “huomânul”, ca să economisim timp cu scrisul) citește pe grupul său de Facebook o opinie cu care nu este de accord, prima sa reacție e să te numească “oligofren”, “curvă” sau în orice alt mod și apoi să te trimită înapoi de unde ai venit. Atâta îi permite IQ-ul minuscule, atâta îi permite educația. De exemplu, dacă postezi o chestie despre faptul că documentarele pe tema românilor din UK nu sunt chiar nedrepte, au la bază anumite realități iar unele sunt chiar bine făcute, cel puțin 4-5 huomâni isterici vor sari cu înjurături (de regulă, de mama, că așa știu ei din familiile lor că se face). Nu vă faceți iluzii ! Dacă încercați să veniți cu argumente în sprijinul afirmațiilor pe care le-ați făcut, nu veți face decât să îi înfuriați la maxim. Pur și simplu vor turba, vor face spume la gură și vor înjura mai mult și mai porcos. Eu cred că din când în când, atunci când sunt contraziși, mai și scuipă de nervi pe ecranul laptopului, monitor sau telefon mobil. Nu am cum să demonstrez, dar așa cred.

Huomânii se plâng că, deși sunt ca niște floricele, sunt mereu discriminați de englezi. În timp ce se plâng că sunt victimele rasismului și xenofobiei, românii nu uită să îi acuze de toate relele pământului pe țigani, indieni, pakistanezi și orice alte ființe cu o culoare a pielii diferită de a lor. Practic, un huomân poate să posteze ceva de genul “Am băut la serviciu și m-au dat afară, sunt discriminat, m-au concediat pentru că sunt rasiști. De ce nu se uită la ciorile lor de indieni și la țiganii nostri, că bine le-a făcut Hitler, de-ar mai veni o data naziștii să curețe lumea de ciori ! Englezii sunt niște rasiști, sunt discriminat, nu e corect !”. Ceva de genul. Românul e împotriva rasismului până vede un țigan pe-aproape.

Ei, pe grupurile astea există și o specie numită “admini”. Adică administratori. Niște oameni admirabili, care susțin că moderează dialogurile astfel încât atmosfera în grup să se mențină la un nivel acceptabil de civilizație. Ei fac munca asta fără să fie plătiți, e un voluntariat demn de respect și de stimă. Numai că sistemul nu funcționează întotdeauna. Uneori, când huomânii scapă la tastatură și înjură în comentarii de ți se întoarce stomacul pe dos, comentatorii sunt ocupați cu alte treburi, cu serviciul, cu familia, că sunt și ei oameni. Sau pur și simplu sunt amici cu un huomân și nu îi lasă inima să îi șteargă mizeriile sau să îl elimine (“ban”) din grup. Așa că se roagă de turbat cu frumușelul, să injure mai în surdină. Ceea ce nu ajută la îmbunătățirea atmosferei din grup.

Pe scurt, de foarte multe ori, adminii, niște omuleți admirabili în felul lor, sunt ori incapabili ori neinteresați să elimine huomânii care știu doar să injure și, după cum le arată și numele, să urle “Huo !”. Drept pentru care, dacă sunteți oameni civilizați, este recomandabil să părăsiți în liniște grupurile de Facebook pe care huomânii sunt majoritari, încurajați și acceptați de admini. Cum am făcut eu cu “Prieteni (LOL, ce nume inspirat !!!) în UK”.

The Romainians are ComingAbia a apucat Channel 4 să difuzeze în Anglia primul episod al documentarului ^The Romanians Are Coming^ (^Vin românii^) și s-a pornit în – cel puțin în mediul virtual – o furtună de proteste de zici că în România trăiesc numai suedezi, blonzi cu ochi albaștri. Ca și cum nu am exporta mii, sute de mii de minoritari rromi care vin din cea mai mare mizerie posibilă. Exact așa cum se arată și în documentarul Channel 4. S-au revoltat o mulțime de oameni, hai să scriem petiții, să ne revoltăm, să le explicăm că noi, românii, nu suntem țigani și că noi suntem cercetători, medici, savanți, inventatori, sportivi, bla bla bla.

Las deoparte faptul că documentarul mai are două episoade, în care se pare că este vorba și de români cu joburi normale (pentru că în primul episod au fost prezentați mai mult țigani, care au venit în UK fără să cunoască o boabă de engleză și și-au găsit în cel mai bun caz joburi de măturători, asta dacă nu au devenit ^statui umane^ prin centrele orașelor. Plus români care dorm sub pod sau prin parcări). Dar muncitorul de pe șantier, omul de afaceri, cercetătorul, medicul român, ăștia nu au nimic senzațional. Și poveștile lor nu hrănesc apetitul prostimii britanice care se uită la documentare ^senzaționale^, trăiește din ajutoare sociale (^benefits^) și eventual votează UKIP și Nigel Farage.

În fond, se putea și mai rău. În primul episod al documentarului nu s-a pomenit de cerșetori, de hoții și escrocii veniți din România care au împânzit Londra și marile orașe din Regatul Unit. Am văzut câțiva amărâți, unii veniți dintr-un bloc din Baia mare care arăta ca anticamera iadului, chinuindu-se să câștige câteva lire pe zi, făcând muncile pe care nu le vor alții. Mai ales englezii. Aceiași amărâți, fără nicio educație și fără o capacitate intelectuală impresionantă, au fost prezentați încercând să învețe limba engleză la un nivel ^basic^ și reușind să facă suficiente progrese ca să nu mai fie refuzați la interviul pentru măturători stradali.

Suntem ceea ce suntem. Și ingineri, și manechine, și piloți, și inventatori. Dar și muritori de foame, oameni care dorm prin canale sau pe treptele bisericii, măturători, îngrijitori. La fel și englezii și alte popoare, nu există pădure fără uscături. Evident, căutătorii de senzațional ieftin îi vor găsi pe cei care oferă mai mult din punct de vedere al senzaționalului. Dar poveștile astea au trecere doar la cei slabi de înger sau fără educație, care oricum nu știu exact unde e România pe hartă, cât la sută reprezintă minoritatea ^gipsy^ din totalul populației României ori câți români au absolvit cu medii mari la Oxford ori Harvard. Britanicii educați și cu un IQ decent nu își schimbă părerea despre poporul român sau despre colegii lor români doar din cauza unui documentar făcut mai mult sau mai puțin profesionist.

De aceea nu văd mari motive de revoltă sau panică, doar pentru că o televiziune vânează senzaționalul ușor de găsit, folosindu-se de niște nefericiți fără educație gata să spună orice despre țara lor. Nu asta e tragedia. Tragedia e că producem astfel de exmplare în număr tot mai mare. Toți politicienii care au ajuns să aibă puterea, după 1989, au fost preocupați numai de îmbogățirea pe spatele poporului și statului, și nu au făcut nimic pentru dezvoltare. Educația, integrarea categoriilor defavorizate de populație au fost doar lozinci electorale și nu au fost niciodată tratate cu atenția necesară. Banii europeni s-au dus în afacerile mătușilor, mamelor, amantelor și socrilor celor din Parlament și ministere, iar familiile sărace, cele din sate uitate de Dumnezeu și din ghettourile de la marginea orașelor au rămas singure în fața sărăciei, a lipsei de educației și a lipsei de șanse. Banii europeni (nu mai zic de banii statului) care ar fi trebuit să scoată din mizerie și ignoranță comunități întregi s-au scurs în buzunarele și conturile unor gunoaie umane, dintre care unele acum înfundă pușcăriile sau se plângă că nu au condiții de hotel de lux în arest.

Iar consecințele se văd până în Londra. Avem prea mulți oameni săraci, și material, și ca educație, prea mulți ^desperados^ gata să plece într-o țară în care nici măcar nu știu cum se spune la ^stânga^ sau ^dreapta^. Ceea ce ne transformă, ca popor, în țintă sigură pentru căutătorii de senzațional ieftin. De sărăcia din comunități, inclusiv din cele țigănești, sunt responsabili politicienii cinici și lacomi care ne-au condus. 25 de ani de corupție ne-au transformat într-o națiune de măturători, asistați social, șomeri, disperați. Știu, am spus, avem și savanți, ingineri, doctori, dar englezii și alte popoare nu îi văd atât cât ar trebui. Tragedia nu este că țiganul Cutare a venit la Londra fără să vorbească engleza. Tragedia este că nu a mai putut supraviețui în țara lui, deși de lucru este și acolo.  Imaginea ne-o facem noi, Channel 4 doar folosește ceea ce îi oferim. Cei mai vizibili sunt cei disperați, cei de la subsolul societății. Dar ei nu sunt cauza, ci efectul. Asta trebui să înțelegem. Și pentru asta trebuie să le ^mulțumim^ politicienilor din toate partidele și să le urăm din suflet ^La mulți ani !^ de fiecare dată când încă unul dintre ei pășește pe ușa DNA-ului sau a arestului Poliției.

editMai jos este primul editorial pe care l-am publicat in Anglia, aparut pe 1 martie 2014 in “ANUNTUL DE UK” (editia tiparita).

Punct si de la capăt !

Codrin POP

Într-o vreme în care nume mari din presă renunţă la ediţia print şi rămân doar cu varianta online, “Anunţul de UK” apare pentru prima dată şi pe hârtie. Este un nou început, într-un moment important pentru comunitatea românească din UK. Facem primul pas pe hârtie când unii români fac primii paşi în această ţară.  Când putem aplica fără probleme şi pentru alte joburi decât cele de “self-employed”, când interviul pentru National Insurance Number ar trebui să devină o simplă formalitate. Când, în sfârşit, avem aceleaşi drepturi ca orice cetăţean din UE şi putem concura pentru un loc de muncă fără să fim descurajaţi, întârziaţi sau daţi deoparte din cauza paşaportului.

2014 ne-a adus ridicarea restricţiilor privind dreptul de muncă în Regatul Unit. Asta nu înseamnă că viaţa de imigrant va deveni un vis, că mierea şi laptele vor curge pentru noi şi că vom fi invitaţi să acceptăm joburi uşoare, plătite cu mii de lire pe lună. Nu. Înseamnă doar că am făcut un pas spre normalitate şi că, măcar “pe hârtie” nu mai suntem trataţi precum cetăţeni de rang inferior. Schimbarea mentalităţilor necesită timp, nu se face peste noapte, iar românii se vor lovi în continuare de dificultăţi. Diferenţa dintre regulile de “pe hârtie” şi cele nescrise din viaţa reală va rămâne, probabil, vizibilă. Concurenţa pentru locuri de muncă decente va fi la fel de acerbă, unii dintre noi vor fi nevoiţi să accepte, în continuare, munci grele şi plătite cu minimul pe economie, iar pentru alţii eşecul va fi o posibilitate reală.

Ceea ce am primit în 2014 nu este o favoare, nu este o garanţie a succesului, ci doar o şansă. Am primit dreptul să concurăm. Ar fi trebuit să îl avem de mult timp, dar asta e altă poveste. Imaginea noastră e departe de a fi perfectă. Asta mai ales din cauza conaţionalilor noştri care aleg să încerce să “fenteze” legea prin diverse metode şi ridică mingea la fileu celor care vânează voturi sau cititori cu ajutorul discursurilor xenofobe şi anti-imigraţie.

Lăsînd la o parte astfel de detalii, 2014 este anul în care punem punct unei etape şi începem alta. O luăm, din nou, de la capăt. Cum am luat-o de nenumărate ori de-a lungul istoriei. 1989 a fost un început de drum pentru români, însă lucrurile, în cea mai mare parte, nu s-au întâmplat aşa cum ne-am aşteptat sau cum ne-am dorit, drept pentru care unii dintre noi am ales să emigrăm, mai devreme sau mai târziu. 2007 a adus intrarea în UE şi eliminarea vizelor, însă abia acum, în 2014, putem spune că suntem cetăţeni europeni cu drepturi depline. Cum am spus, nu e o garanţie a reuşitei sau a vreunui favor. Dar avem o şansă să punem punct şi să o luăm de la capăt, într-o ţară în care putem să reuşim.

Nu numai pe hârtie.

ziarPe 1 martie 2014 a aparut primul numar print al ziarului “Anuntul de UK“. Pana acum ziarul a aparut doar in varianta online, insa cativa oameni deosebiti s-au gandit sa il transforme in ziar “adevarat”, care sa fosneasca si sa miroasa a cerneala tipografica.

O publicatie de care romanii din Marea Britanie aveau nevoie. Deocamdata, ziarul se gaseste in mai multe magazine din Londra si costa 0.50 £. In fiecare numar va fi si cate un interviu interesant, si isi propune sa fie alaturi de romanii din UK, cu informatii utile si proaspete. Un ziar de calitate, cu ajutorul caruia, se spera, multi cititori vor gasi ceea ce cauta, de la locuri de munca pana la oportunitati de afaceri si informatii din toate domeniile.

Si ca si cum asta nu ar fi fost de ajuns, creatorii ziarului au facut un pas urias spre un nivel de calitate cu adevarat exceptional. :)

Mi-au propus sa public un editorial, ceea ce am facut cu drag. Deci, chiar daca imi place enorm ceea ce fac in prezent, m-am intors un pic si la scris, ca e greu sa uiti prima dragoste. E doar ca hobby, dar mi-a facut placere sa public un editorial intr-un ziar din Anglia si o voi face din nou cu placere, daca voi mai fi solicitat. In plus, m-am bucurat sa-mi vad numele intr-o caseta tehnica a unui ziar, dupa vreo 5 ani de “pauza”.

Postez si editorialul pe blog, in curand.

IMG_0311 - CopyVâjjjj….zdrang ! O minge îmi trece pe lângă cap și izbește puternic mantinelă din tablă. Am avut noroc, că o minge țapănă în față nu ar fi chiar o plăcere pe frigul asta. Arunc o privire spre centrul terenului, sa vad cine-i nesim…cine bubuie mingea spre poarta când eu mă învârt cu treburi pe-acolo. Nu poate sa aștepte 30 de secunde ? Băieții care se “încălzesc” nu se sinchisesc de omul în negru care încearcă să recupereze niște maieuri și o minge din spatele porții. De mine, adica. Nu-s clienți obișnuiți ai bazei sportive, nu i-am mai vazut, și mi se pare că văd 2 sau 3 cu blugi și pulovere. În fine, cine-s eu să comentez despre echipamentul clienților ?
Am pus “încălzesc” între ghilimele, pentru că abia au ajuns la teren, și până să facă “alegeri” își fac încălzirea bubuind mingea spre poartă goală. După câteva încercări o și trimit mult peste gardul destul de înalt, ceea ce îi face să înjure și să radă zgomotos. Recunosc injuraturile. Home, sweet home…

Și totuși. Unii dintre ei au o urmă de bun simț. “No, măi, nu mai traje, că ăla-i acolo, poate îl lovești, nu vezi că se uită încoace ?”. Altul: “Și ce mă, dă-l încolo, că nu înțelege ce vorbim!”. “Fotbaliștii” vorbesc despre mine. Interesant. Posibil să par de-al casei, că port o geacă de oficial pe care scrie “Referee”. Cei mai mulți dintre ei au accent de Maramureș. De sat din Maramu’, de pe undeva de unde se-agață harta-n cui. Știu, că am ajuns și eu pe-acolo de câteva ori, cu treburi de familie, demult. Băieții au venit să joace fotbal, se pare. Unul din ei izbește dezlânat mingea, care zboară iar peste gard, hăt departe, mult mai departe decat i-a sarit “fotbalistului” caciula de pe cap, cand s-a fortat sa dea in minge. Înjurături la adresa mingii și zbierete de tot felul. Veselie mare, agitatie. Inteleg ce spun, dar ma fac ca ploua, mai fac ei un pic de misto de mine, cum au fost aproape sa ma nimereasca cu mingea, dar ies cu bine de pe teren si ii las in legea lor.

Sunt șapte terenuri, pe toate celelalte se joacă, dar pe terenul ocupat de români e mai mult zgomot decat e pe toate celelalte la un loc. Îmi iau maieurile și mingea și mă retrag, un pic mirat.

A fost prima întâlnire cu grupul de români. Am avut ocazia să îi văd jucând și în altă seară. Nu, nu i-am arbitrat, pentru că nu s-au înscris în vreo competiție, joacă “de plăcere”, intre ei. Iata cateva dintre momentele memorabile pe care le-am surprins: “Nu pot, băi să alerg, am mâncat o tigaie de carne înainte să vin aici”. continue reading…