În sfârşit, o celebritate de la noi care spune lucrurilor pe nume, în problema ţiganilor. Nu sunt un mare admirator al lui Ilie Năstase, dar de data asta merită felicitări pentru ceea ce a spus. Mai puţin partea cu Harghita, că nici oamenii ăia de acolo nu trebuie pedepsiţi aşa rău, să îi suporte pe ţigani. Poate ar fi mai util ceva organizat, cu vreo lege modificată special, un loc în care ţiganii să poată munci şi să stea toţi împreună, aşa cum le place. Au mai fost încercări în trecut, dar parcă un picuţ prea radicale şi insuficient “focusate” pe această etnie. Cu mai multă blândeţe decât atunci, dar şi cu nişte locuri bine împrejmuite s-ar putea rezolva totuşi problema. Vreo idee mai bună, cineva ?
Browsing Posts tagged romi
Televiziunea norvegiană TV 2 Norge a postat în această seară şi al doilea reportaj din seria celor despre romii din judeţul Bacău. La fel cum am anunţat şi la primul material publicat, pe site se găseşte şi un program (codec sau player), “Silverlight”, a cărui downloadare şi instalare permite vizionarea materialelor postate acolo. După părerea mea, merită efortul…
Cartierul Orbic din Buhuşi (celebru pentru scenele de război, cu focuri de armă, topoare şi cuţite, dintre fugarii romi şi poliţie sau jandarmi) a fost şi el vizitat de echipa de jurnalişti de la TV 2 Norge, despre care am mai scris. Şi cu care am vizitat şi Valea Seacă, Dărmăneştiul, Gura Văii şi alte locuri interesante.
În Orbic am stat de vorbă cu localnici. Jurnaliştii norvegieni au vrut să cunoască şi această comunitate de romi, să îi vadă la ei acasă, să înţeleagă daca şi de ce sunt discriminaţi, cum gândesc, cum trăiesc oamenii ăştia. Să îi cunoască. Şi au reuşit, atât cât se poate într-o zi petrecută într-un loc străin. Acolo oamenii trăiesc, dacă e să-i credem pe cuvânt, doar din alocaţia copiilor, ajutorul social şi ce le trimit rudele plecate la muncă în Italia. După ce am stat de vorbă cu câţiva localnici, care l-au criticat vehement pe primarul oraşului, a sosit şi consilierul acestuia, domnul Nae Butuc. Imediat, cei care păreau nemulţumiţi au căzut de acord asupra faptului că autorităţile locale fac multe pentru comunitate. Au uitat până şi de drumul infernal pe care venisem şi de care se plânge fiecare suflet din cartierul de case.
Apa şi-o aduc de la un izvor aflat destul de departe, cel puţin de unele din casele din sat. “Cam la două zile fac aprovizionarea cu apă, şi de băut, şi de spălat, şi pentru gospodărie. O folosim pentru tot ce avem nevoie, că altă sursă de apă nu avem”, a declara un localnic, venit cu o căruţă plină cu butoaie, să ia apă. Reporterul televiziunii norvegiene a profitat de ocazie ca să facă un stand-up chiar lângă calul înhămat la căruţă, amintindu-şi că, în urmă cu 50 de ani, şi părinţii săi, care erau fermieri, foloseau animalele în agricultură. Între timp, în Norvegia lucrurile s-au mai schimbat un pic… (Paranteză: Per Kristian mi-a explicat că atunci când te apropii de un cal, intenţionând să îl atingi pe cap, e bine să vii din lateral, încet, calm, şi nu din faţa animalului. Cum nu intenţionez să mă apropii de vreun cal în viitor, iar pe pisica familiei ştiu cum să o abordez, sfatul nu îmi este neapărat util, dar am zis să vi-l împărtăşesc…).
Înainte de a merge în Orbic, l-am vizitat pe domnul Ion Fercu, directorul liceului din Buhuşi şi jurnalist al cotidianului local “Deşteptarea”. Domnul profesor Fercu ne-a explicat că nu există diferenţe, din punct de vedere al inteligenţei sau calităţilor, între elevii romi şi cei români, dar că are şi părinţi care solicită ca odraslele lor să nu fie în aceeaşi bancă sau aceeaşi clasă cu copii romi. La fel cum cunoaşte şi părinţi care solicită exact invers, astfel încât copiii lor să aibă colegi romi şi să se obişnuiască cu o mentalitate deschisă, fără prejudecăţi rasiale.
Cu o obiectivitate caracteristică jurnalistului de cursă lungă, Ion Fercu le-a explicat colegilor norvegieni că, în opinia sa, de vină pentru discriminarea romilor sunt ambele părţi: atât românii, majoritari, cât şi minoritarii romi. Din ambele direcţii s-ar putea face mai mult pentru ca romii să fie integraţi şi să-şi găsească un loc în societate. Dar şi pentru ca majoritarii să le acorde o şansă, la fel ca oricărei alte persoane. Problema e complicată, iar răspunsurile, sau mai bine spus soluţiile, greu de găsit. Norvegienii le caută, pentru că sunt conştienşi că se pot trezi brusc cu un număr foarte mare de romi, care să caute refugiu după ce Franţa şi alte ţări încep să îi alunge.
Tot fără prejudecăţi sunt şi localnicii din Orbic. Majoritatea, pentru că o localnică ne-a spus foarte clar că “românii sunt murdari, iar ţiganii sunt cei mai curaţi. Nu veţi găsi ţigan la care să nu fie curăţenie. Ţiganii nu-şi lovesc copiii, dar românii o fac. Românii se culcă cu copiii lor, fac lucruri care sunt de neconceput pentru un ţigan. Noi suntem uniţi, avem grijă unii de alţii, dacă las copiii în grija vecinului, când vin, îi dau şi lui ceva, bani, ceva de mâncare, ne ajutăm între noi”.Cât despre furturi…”trebuie să punem ceva pe masă, la copii. De muncă nu se găseşte, în cap nu dăm, ce să facă omul ? Se descurcă cum poate…”
Sigur că afirmaţiile doamnei au avut şi părţi amuzante, însă problema Orbicului rămâne una serioasă. continue reading…
Televiziunea norvegiană TV 2 Norge a publicat primul reportaj din seria celor despre romii din judeţul Bacău. Necesită instalarea programului Silverlight, de pe site-ul lor. Se poate instala fără griji, este sigur şi funcţionează perfect.
Soţii Hormuz lucrează de trei ani în oraşul norvegian Bergen. “Lucrează” este, de fapt, un cuvânt neportivit, deoarece modul în care cei doi fac bani nu are nimic în comun cu munca. În schimb, nu este nici ilegal. Nu în Norvegia. Adriana Hormuz are 47 de ani şi cerşeşte în staţiile din Bergen. În acelaşi oraş, dar într-un parc, produce banii capul familiei, Marinel Hormuz, de 48 de ani. Bărbatul cântă la un clavecin de jucărie. O televiziune naţională din Norvegia a trimis în săptămâna 23 – 27 august 2010 o echipă de ştiri în judeţul Bacău, ca să vadă unde se duc banii daţi de norvegienii miloşi. Şi să îi cunoască mai bine pe romii de la noi. Au reuşit.
“Let’s try here”, îi spun lui Per Kristian, reporterul de 52 de ani care a lucrat, printre altele, în Irak, Libia, Indonezia (la tsunami), China, India şi alte colţuri de lume. Acum a ajuns şi în România, încercând să găsească familia Hormuz din satul Valea Seacă, judeţul Bacău. Kåre, colegul său, un om tot cu vreo 30 şi ceva de ani de presă la activ, are camera pregătită, în caz că dăm măcar de oameni care să-i cunoască sau să fie rude cu ai lui Hormuz. Primul om întrebat ne arată o uliţă prăfuită din apropiere şi parchez în zonă. Cobor primul, bat la poartă ca să atrag atenţia bărbatului care stă pe un scaun şi se uită atent la un televizor. “Familia Hormuz ?”. “Da, eu sunt”, îmi răspunde omul, apoi faţa i se luminează într-un zâmbet larg, pe fondul unei uimiri spectaculoase: “Beeergeeeeeen !!!”. Apăruse în spatele meu Per Kristian, reporterul, iar Marinel Hormuz, care dăduse interviuri şi la Bergen, l-a recunoscut într-o secundă. Apare şi Kåre, porneşte camera, apar şi o droaie de puradei gălăgioşi continue reading…
În această săptămână am avut ocazia să îi cunosc mai bine pe unii dintre ţiganii / romii din judeţul Bacău. Aşa cum sunt în realitate, aşa cum vor să arate în ochii unui jurnalist român sau norvegian, aşa cum vor să arate în ochii românilor sau ai altor romi. Pur şi simplu oameni înainte de toate. Să vizitezi timp de o săptămână, timp de 10-12 ore pe zi, împreună cu doi jurnalişti norvegieni, comunităţi de romi de tot felul, este o experienţă fantastică. Înveţi multe, afli multe, descoperi multe. Iar contrastele sunt uriaşe. Am stat de vorbă cu romi care vorbesc engleza, franceza sau norvegiana, care şi-au deschis afaceri în străinătate, care sunt educaţi. Am stat de vorbă cu romi care cerşesc pe străzile oraşelor norvegiene sau italiene, cu oameni care şi-au ridicat o casă din banii făcuţi cu cerşetoria sau din cântatul pe străzi.
Am stat de vorbă cu ţigani care ne vedeau ca pe un fel de bancomate mobile şi care s-au purtat ca nişte sălbatici. Şi-ar fi dat şi copiii pentru o bancnotă de 50 de lei. Doar calmul, experienţa, tactul şi un demaraj sănătos cu maşina ne-au ajutat să evităm incidente neplăcute. Am stat de vorbă cu ţigani care au cântat prin toată Europa şi i-au încântat pe europeni cu talentul lor. Ţigani care au reuşit să facă o facultate şi să ocupe posturi importante în administraţie. Ţigani cărora le dau lacrimile atunci când se gândesc că semenii lor se umilesc pentru o bucată de pâine, deoarece nu li s-a dat nicio şansă în România. Oameni care au muncit o viaţă pentru copiii lor, să îi poată trimite la o facultate. Dar şi ţigani care au dat o fugă la Oslo continue reading…
