CODRIN POP

Lumea noastră, văzută din Bedfordshire

Browsing Posts tagged trafic

M-a intrebat un prieten cum e aerul de Anglia. Hm… E un pic altfel decat ala de Romania. M-a afectat.

Exemplu: azi am condus 38 de mile dus + 38 intors, la un mic schimb de experienta de-o zi. Ajung intr-un satuc, la un giratoriu de-al lor. In orasele mari, in intersectiile mari, “roundabout”-urile, cum zic ei -englezii- sensurilor giratorii, sunt mari. Dar exista si roundabout-uri de-astea mici-mici la care probabil un nene a venit cu un nasture, a tras niste vopsea de-a ”roundul” si gata giratoriul. O pata mica si rotunda, ce-i drept semnalizata si cu indicator. Nu bag mana in foc, dar nu-i exclus ca in unele cazuri  pata rotunda de pe asfalt sa fie o idee mai mica decat cea de pe indicator :)

Eventual pata alba care tine loc de sens giratoriu e si un pic bombata. Putin, nici n-o simti la roata cand o incaleci. Unii o ocolesc, probabil nu e politicos sa calci cu masina un bumb alb. In fine. Eu am condus in Romania din 1997 pana in 2010. De la Oltcit’90 pana la Suzuki Swift 2010, de la Dacia 1300 dintr-un an prost pana la Jaguar XJ 2009 sau asa ceva. Prin orase si sate, pe E85, Bucuresti-Pitesti, dar si la Cleja, Poiana Negustorului, Poplaca (pe bune!) sau alte locuri mirifice, in care drumurile vor deveni o chestie banala prin 2250 anno domini. Dupa sfarsitul lumii, adica. Bun. Am condus in Romania, adica prin gropi si crevase si printre prosti si cocalari. Nu numai, dar astia ies in evidenta. Dupa un an sau doi in care m-am tinut tare si am fost calm, politicos si civilizat, am cedat psihic si am inceput sa blestem, sa injur, sa urasc. Idiotii cu volan care imi puneau viata in pericol m-au facut sa simt partea intunecata a Fortei. Am ajuns sa evoc intr-un spectru negativ, cu valente vulgare, pe alocuri sadice, chiar si fiinta sacra a mamei. A mamei cretinului care imi taia calea. Barbatii din alte masini au devenit pentru mine cretini, criminali, imputiti, nesimtiti. Diavolul chitzaia satisfacut in salasul lui intunecat, convins ca peste o suta si ceva de ani va pune ghearele pe un suflet de mare valoare. Ma indreptam cu viteza spre iad, devenisem rau, razbunator, nemilos. Femeile……ahhh…femeile ! Femei de toate felurile, unele frumoase, unele poate inteligente, femei pe care in alte conditii as fi fost bucuros si onorat sa le cunosc mai bine au devenit brusc….vai, cat de oribil…doar pentru ca nu acordau prioritate….vaci ! Sau, si mai rau, proaste ! Chiar vaci proaste, ceea ce poate fi catalogat drept jignire si pentru vacile care nu sunt proaste, si pentru proastele care nu sunt vaci. Ingrozitor. Nedrept. Regretabil. Am ajuns chiar sa folosesc ceea ce am invatat cel mai bine de la domn’ Ciobanu, proful de mate dintr-a sasea, plecat intre timp dintre noi. El le spunea fetelor din clasa ”vaca Domnului”. O sa revin in alt post la chestia asta, ca e cam ciudata.

Am devenit un om cu dubla personalitate. Ca Jeckyll si Hyde, ca Halle Berry si Catwoman, ca Spiderman si neica-nimeni ala din restul timpului. Mi-a iesit la iveala latura rea. Malefica, daca folosim si DEX-ul. Totul, din cauza traficului, a drumurilor proaste, a pericolelor de tot felul de pe drumurile Romaniei, a lipsei de civilizatie a celor din jur. Chestia asta a durat pana in 2010, ba chiar si dupa, un pic, si credeam ca e definitiva. Ei bine,nu.

Azi, cum am spus, in anul de gratie 2012, conduceam prin Bedfordshire (“judetul” in care traiesc). Conduceam incet si gratios o matahala de Renault Scenic cu cutie automata, probabil una din cele mai plictisitoare 5 masini fabricate vreodata in Europa. Si gri, pe deasupra.

Noroc ca ascultam Basshunter si-mi adusesem aminte de “Angel in the Night”, videoclipul lor destul de reusit din punct de vedere estetic, asa ca nu eram chiar plictisit. La un roundabout din ala miniatural, un domn cu un Nissan vechi a intrat ca berbecul desi eu deja incercam sa circul linistit pe-acolo, intr-o tentativa de a ocoli galma aia alba fara sa ma mai urc pe ea. Omul, destul de batran, nu s-a uitat, nu s-a asigurat, a facut giratoriul si s-a dus. Ei. Aerul de Anglia e tare. Nu numai ca nu i-am fluturat degetul mijlociu, cum am facut ani buni in Romania (la stanga mijlociul e un pic indoit la capat, de la fotbal, si e si mai interesant, e cu galma). Nici macar nu i-am adresat un elementar “Dobitocule!”. Nici macar nu m-am strambat la el. Am incetinit cat sa il evit, am zambit, l-am lasat sa treaca si mi-am vazut de drum. Mama lui (posibil decedata, de altfel) n-a fost pomenita, oul si otetul au ramas nefolosite. Carnea nu i-a umplut frigiderul (ma rog, oricum, e cam scumpa, intre 4- 9 lire kilogramul, deci nu o pot irosi). Nu s-a intamplat nimic. Culmea, colega englezoaica pe pe locul din stanga a parut un pic mai deranjata decat mine de manevra domnului varstnic. “Deranjata” cat sa ridice un pic din sprancene si sa intrebe calm daca nu cumva noi aveam prioritate, fara alte comentarii. Deci cred ca aerul de Anglia mi-a schimbat un pic comportamentul. Sau, poate, oamenii ?…Acum, nu zic ca am eliminat 100 % raul din sufletul meu de sofer inocent. Dar sunt pe drumul spre izbavire…

O sa mai scriu despre aerul de Anglia. Pentru ca pare sa fie un pic diferit de cel din Romania…

Azi am facut primul drum mai lung prin Anglia, cu masina. Din Kent pana in Hampshire, pe autostrazi. ajutati de un Navman, un GPS, fara de care ar fi fost imposibil sa ma descurc perfect, ca incepator pe drumurile de aici. Mai multe detalii, plus primele poze din Anglia, zilele astea, dar deocamdata o prima impresie: minunat ! Sa ai patru benzi plus una de urgenta, pe intuneric sa fie marcate toate benzile si iesirile cu puncte luminoase, de diferite culori, sa ai sute de indicatoare, mari si clare, bine amplasate, asta da mediu in care sa conduci.
In total, dus-intors, am facut cam 400 de kilometri (250 de mile, plus-minus ceva, ca nu am chef de calcule acum).
Am condus 70 la suta din timp pe prima banda, cu 50-65 mile pe ora, iar cand am mers un pic mai repede (70-80 mph) m-am aventurat pe a doua si a treia banda. E foarte placut sa conduci pe-aici. Drumul m-a ajutat sa ma obisnuiesc mai bine cu volanul pe partea dreapta.
Maine sau poimaine, imagini !

In ultimele doua zile am condus pe A 2 (autostrada care face legatura intre Londra si Dover) si in orasul Canterbury. Conduc, evident, o masina cu volan pe dreapta. Nu e foarte confortabil pentru cineva care a condus 13 ani pe cealalta parte a drumului. Insa te obisnuiesti. Iar aici ceilalti soferi sunt mult mai dispusi sa ierte greselile colegilor de trafic.

Desi am mai gresit cate ceva de 5-6 ori, doar o singura data am fost claxonat de cineva din spate. In rest, liniste si oameni rabdatori. Ce-i drept, si eu i-am iertat pe doi grabiti care nu mi-au acordat prioritate la “roundabouts” (sensuri giratorii). E un pic ciudat. Intri in roundabout si trebuie sa te uiti in dreapta, pentru ca de acolo vin cei care au prioritate.

Nu e foarte complicat, dar trebuie mai multa atentie decat de obicei. In localitati, limita de viteza este, din cate am vazut pana acum, de 30 mile pe ora. Sau 40 mph in cazul strazilor mai largi. Pe autostrada limita era de 70 mph. Nu am mers cu mai mult de 60 mph, am stat doar pe prima banda si i-am admirat cuminte pe cei care “zburau” pe langa mine pe banda a doua sau a treia.

Imi plac la nebunie Mini-urile de tip vechi, din anii 70-80. Plus niste masinute decapotabile joase si micute, tot asa, mai de moda veche :)

In doua zile de condus, mi s-a intamplat o singura data ca, la o intersectie care nu era aglomerata, sa ma pozitionez linistit pe partea dreapta, asteptand sa se faca verde. Si intrebandu-ma de ce imi da flashuri un domn din fata :) Mi-am dat seama ca nu eram pe partea corecta a drumului, asa ca am revenit imediat unde imi era locul, adica in stanga. I-am multumit celui care m-a atentionat. Nu am fost nici injurat, nici nu mi s-au facut semne obscene, nici macar nu s-a incruntat la mine cineva. Cam atat despre trafic, deocamdata, dar in mod sigur voi mai avea ce povesti, de la bordul Fiatului Bravo, cu motor de 2 litri, pe  benzina, pe care il conduc deocamdata.

Anglia îmi place tot mai mult de la o zi la alta. Mă uimeşte politeţea oamenilor, faptul că zâmbesc atunci când îşi cer scuze. Sunt relaxaţi, nu sunt răutăcioşi. Nu te loveşti de bădărănia de la noi, de acreală, de lipsă de bun simţ. Până şi la volan sunt politicoşi. Cei mai mulţi dintre ei, din câte am văzut până acum. Pentru cineva venit din România, Anglia este altă lume.

Până şi cel mai aglomerat supermaket din oraş m-a relaxat, deşi eram destul de obosit încă de când am intrat în el. Îmi place la nebunie să aud o dată la două minute “thank you very much”, “excuse me”, “please” şi alte asemenea cuvinte. Pentru că sunt însoţite de zâmbete, iar cei care le spun au aerul că chiar le pasă că îţi stăteau în cale, că le-ai făcut loc să treacă sau că le-ai oferit o informaţie măruntă. Probabil e o chestie intrată în reflex, poate că e un automatism, dar e încântător. Trebuia să ajung în ţara asta mult mai repede, dar e bine şi acum.
Până şi străinii par molipsiţi de bunul-simţ şi politeţea “made in England”. E minunat. În trafic la fel. Politeţe, respect faţă de ceilalţi, bun simţ. Şi amenzi consistente, bineînţeles, pentru cei care încalcă regulile. Ceea ce e un lucru bun. Străzile sunt încântătoare, iar pentru un şofer venit din România senzaţia e greu de descris.
M-a uimit să văd indicatoare cu numele unui oraş, la fiecare doi sau trei kilometri, pe o distanţă de 20-30 de kilometri. Mă rog, câte mile or fi fost, că aici se măsoară totul în mile. Limita de viteză în localitate este, în general, de 30 de mile pe oră, iar pe şoselele din afara localităţilor, de 70 de mile pe oră. Ca şofer, ai o mulţime de informaţii. Unele panouri sunt foarte clare şi nu lasă loc de interpretări. De exemplu “Reduce speed now”. Îmi place.

Deocamdată nu simt că mi-ar lipsi ceva, în afară, bineînţeles, de părinţi, rude, prieteni. În rest, România poate să rămână liniştită unde am lăsat-o,cu toate obiceiurile celor care o populează, cu mârlănia, cu manelele, cu bătăliile mărunte şi meschine ale oamenilor mărunţi. Nu îmi lipseşte nimic din România şi nu cred că m-aş mai întoarce. Decât dacă nu aş avea altă variantă. Dar, desigur, poate în timp se va schimba ceea ce simtşi mi se va face dor de ţara noastră. Cine ştie ?

Mâncare: “frozen food” este peste tot, iar englezii mi se par foarte aproape de americani din acest punct de vedere. Totul este preparat, gata de pus la microunde şi apoi pe masă. Foarte multe mâncăruri noi, gusturi pe care nu le-am mai întâlnit. Nimic spectaculos, deocamdată, dar vom încerca şi chestii mai exotice, pentru că nu ne interesează numai bucătăria englezească, ci şi cele mult mai exotice care sunt prezenteaici. Oricum, până acum, la plusuri aş trece “Yorkshire pudding” (cu jumătăţi de cartofi la tavă şi pui cu sos de nu ştiu ce), iar la minusuri, “Marmite” (o chestie neagră, la borcan, care se pune,cred, pe pâine, pentru micul dejun, şi despre care eram curios după ce am găsit-o pe blogul unei românce care era bucuroasă că-şi va cumpăra două borcane. Nu i-am înţeles bucuria, dar gusturile nu se discută…).

Preţurile în supermarketuri sunt decente, comparabile cu cele din România. Un pic mai mari, dar dacă cumperi mai multe produse reducerile sunt reale şi consistente. Cosmeticele, articole de igienă personală şi alte produse din această gamă sunt,uneori,  mai ieftine decât în supermarketurile de la noi.
Electronicele mi se par şi ele un picuţ mai ieftine decât în România, dar nu cu mult. Mult mai scumpe sunt chiriile, asigurările şi utilităţile, dar voi reveni cu altă ocazie la acest subiect.

Televiziunile îmi plac mai mult decât ale noastre, din ţară,, pentru că au multe talk-showuri umoristice, la care chiar râzi. Plus informaţii (unii le-ar spune “seci”), fără prea multe comentarii “pe lângă”. Avem cam 100 de canale tv, din care îmi sunt cu adevărat utile doar 10-15. BBC-urile (vreo 5-6), ITV – urile (trei, parcă), Dave, Virgin1, Quest şi încă 2-3 se numără deja printre preferinţele mele. “Russell Howard’s Good News” (BBC Three) tocmai a câştigat un nou fan :) . continue reading…

Timp de două zile nu vor fi noutăţi vor fi mai puţine noutăţi pe blogul “Reporter Liber”, deoarece sunt într-o mică excursie în capitală. Bucureştiul este cum îl ştiţi, nimic nou. Se lucrează “intens” pe Bulevardul Aviatorilor. Pe Calea Victoriei mişună cerşetoare şi prostituate (ultimele erau prezente şi pe la ora 16, şi la 1 noaptea. Mi se pare mult pentru zona respectivă), parcările fără plată sunt ocupate de bruneţi care cer taxă de protecţie pentru maşină, că aşa vor ei.

Dacă aveţi chef de un hotel de cinci stele, recomand cu căldură Radisson Blu, care are, printre altele, piscină exterioară, dar şi un complex spa-piscină-saună, la etajul unu. Cu “World Class” în denumirea oficială. Două telefoane în cameră şi unul în baie, Al Jazeera :) şi alte 50 de canale la televizor (plus In-Room Cinema pentru cine doreşte, dar cu o taxă suplimentară de 50 lei). Nu neapărat utile la ceva, că la hotel nu stai ca să te uiţi la tv, dar sunt şi ele acolo…

Şase lifturi, camere decorate cu bun-gust şi personal ireproşabil. Adică lucruri normale pentru un hotel de cinci stele. Drăguţ. Chiar pot spun că se ridică cel puţin la nivelul hotelului de 4 stele de la Veneţia la care am stat în luna de miere de anul trecut. Doar că acolo nu te luau în primire la ieşire ţiganii şi prostituatele.

Duminica traficul în Bucureşti este o plăcere, mergi liniştit cu 110 pe prima sau a doua bandă şi admiri bolizii care trec pe a treia cu 150 la oră continue reading…

De obicei mă plâng, pe bună dreptate, de traficul din orașul meu. Însă această dimineață a fost una de vis, din punct de vedere automobilistic. Băcăuanii mă vor înțelege cu siguranță, când le voi spune că poți să ajungi de la intersecția Narciselor cu Republicii până la hotelul Decebal în patru minute și ceva. Toate semafoarele au fost pe verde (cu excepția celui de la Policlinica veche, unde am așteptat cam 30 de secunde), strada era liberă, mașini foarte puține. Când am pornit motorul, la Radio Alfa era o melodie faină de tot, din anii 80. Începută. Când l-am oprit, ajuns aproape de Casa Modei (strada Războieni) melodia era pe terminate. Senzațional ! În zilele cu aglomerație, același drum poate să îmi ia și 15 minute. Cu ghinion maxim, 20. E drept că totul s-a întâmplat dimineață devreme: am ieșit din casă la ora 6.51 și am ajuns la serviciu la ora 6.57. Dar e minunat să ajungi la muncă, aproape de celălalt capăt al orașului, în mai puțin de 5 minute… :)

Ce bine ar fi dacă și în Bacău ar funcționa unda verde, la semafoare…

Adevărul e că Volkswagen Sharan e o denumire lungă şi complicată. Literele alea cromate costă şi ele ceva prin târg, cred că tre’ să fie vreo 5 lei bucata. Aşa că dacă ai maşină cu nume lung şi nici nu buchiseşti foarte bine, mai bine faci ca domnul cu maşina din imagine, şi le pui cum apuci. Până la urmă, cine vrea tot înţelege corect. E fix ca la mesajele alea sublimitatoare, sau subliminele, cum s-or chema… :)

De câteva zile, văd pe străzile Bacăului un buggy (sau quad ?) foarte reuşit, solid şi frumuşel, înmatriculat în Italia. Din câte am văzut până acum, vehiculul este condus civilizat şi e o prezenţă plăcută pe străzile oraşului. Potrivit cum nu se poate mai bine pentru perioada verii. Welcome !

Aglomeraţia infernală din aceste zile, de la Serviciul Paşapoarte din Bacău (pe strada Henri Coandă), are repercusiuni şi în traficul rutier din zonă. Mica intersecţie de acolo a devenit un furnicar în care zeci de şoferi se enervează, se înjură şi, din când în când, comit accidente. Aşa s-a întâmplat şi astăzi, pe la ora 13,30, când un Logan a lovit o persoană pe trecerea de pietoni.

În urmă cu ceva timp, eram şi eu deranjat de invazia “stranierilor” cu maşini. De întoarcerile bruşte pe linia continuă, de opririle în mijlocul drumului, de combinaţia de mare efect “semnalizare dreapta – viraj la stânga”, de plecările cu scârţâit de roţi de la un semafor, ca să se oprească la 100 de metri mai încolo, la următorul semafor, de ifosele unor spălători de veceuri care nu au mai condus o maşină de un an, iar acum se cred singuri pe şosele în amărâtul ăsta de Bacău. De manelele care urlă din maşini închiriate, de salturile tembele de pe o bandă pe alta, fără motiv.

Am şi scris, am filmat, am pozat. Am sunat nervos la Poliţia rutieră, ca să aflu ce măsuri se iau, cum scăpăm de “italieni”, cum li se ridică permisele, cât de amendaţi sunt. Totuşi, undeva facem o eroare. “Italienii” sunt români de-ai noştri. Nu se schimbă brusc atunci când intră în ţară. Nu devin alţi oameni. Sunt aceiaşi. Dar în Occident, greşelile se plătesc mult mai scump. Amenzile sunt mai mari, poliţiştii mai atenţi, iar societatea dă mereu lecţii celor care calcă strâmb. Nu îţi mai vine să o “calci”, să opreşti aiurea, când ştii că nimeni nu face asta şi că vei fi privit ca ultimul om. Plus că poţi să scoţi din buzunar 300 de euro, nu 50 de lei. continue reading…