În această săptămână am avut ocazia să îi cunosc mai bine pe unii dintre ţiganii / romii din judeţul Bacău. Aşa cum sunt în realitate, aşa cum vor să arate în ochii unui jurnalist român sau norvegian, aşa cum vor să arate în ochii românilor sau ai altor romi. Pur şi simplu oameni înainte de toate. Să vizitezi timp de o săptămână, timp de 10-12 ore pe zi, împreună cu doi jurnalişti norvegieni, comunităţi de romi de tot felul, este o experienţă fantastică. Înveţi multe, afli multe, descoperi multe. Iar contrastele sunt uriaşe. Am stat de vorbă cu romi care vorbesc engleza, franceza sau norvegiana, care şi-au deschis afaceri în străinătate, care sunt educaţi. Am stat de vorbă cu romi care cerşesc pe străzile oraşelor norvegiene sau italiene, cu oameni care şi-au ridicat o casă din banii făcuţi cu cerşetoria sau din cântatul pe străzi.
Am stat de vorbă cu ţigani care ne vedeau ca pe un fel de bancomate mobile şi care s-au purtat ca nişte sălbatici. Şi-ar fi dat şi copiii pentru o bancnotă de 50 de lei. Doar calmul, experienţa, tactul şi un demaraj sănătos cu maşina ne-au ajutat să evităm incidente neplăcute. Am stat de vorbă cu ţigani care au cântat prin toată Europa şi i-au încântat pe europeni cu talentul lor. Ţigani care au reuşit să facă o facultate şi să ocupe posturi importante în administraţie. Ţigani cărora le dau lacrimile atunci când se gândesc că semenii lor se umilesc pentru o bucată de pâine, deoarece nu li s-a dat nicio şansă în România. Oameni care au muncit o viaţă pentru copiii lor, să îi poată trimite la o facultate. Dar şi ţigani care au dat o fugă la Oslo sau Milano, nu au fost capabili nici măcar să cerşească aşa cum se cuvine, şi s-au întors acasă nemulţumiţi de lipsa de omenie a străinilor. Fără să fi încercat măcar să muncească. Sau fetiţa de 13 ani din Valea Seacă, mândră că poate să vorbească în engleză şi temătoare în acelaşi timp ca va ajunge cerşetoare, ca mama ei. Deci ? Cum sunt ţiganii ? Hoţi, cerşetori, muzicieni talentaţi ? Profesori, elevi eminenţi, nomazi ? Politicieni, oameni rataţi, ruşinea României ? Da. Da pentru toate acestea. Sunt ca noi, aş zice. Avem şi noi, românii, şi genii, şi rataţi. Şi oameni cu care ne mândrim, şi jigodii care ne fac de râs. Aşa sunt şi ţiganii. De toate felurile. Adică oameni, la fel ca noi, cei lângă care trăiesc. Oameni şi nimic altceva. Brusc, discriminarea mi se pare un cuvânt mare, bun de folosit doar de către politicieni. Europa este foarte departe de România. Iar problema noastră este în primul rând aici, nu undeva în Europa. Nu-i discriminăm pe romi, dar nici nu le acordăm şanse reale. Romii, de cealaltă parte, nu fac mare lucru ca să iasă din situaţia actuală, dar nici nu recunosc asta. Ne pasă şi nu prea. Romii plâng când îi întrebi cum trăiesc şi încep să râdă când îi întrebi dacă mai fură din când în când. E ţara incertitudinilor, a compromisurilor, a scăldatului în ape tulburi. Şi pentru majoritari, şi pentru minoritari. Suntem o apă şi-un pământ şi dăm vina unii pe alţii pentru chestia asta, fără să ne dorim cu adevărat să schimbăm ceva. Iar problema romilor expulzaţi din Franţa îmi ridică deja mai multe întrebări decât în urmă cu o săptămână. Este de ajuns să cunoşti mai bine măcar câţiva membri ai unei comunităţi sau ai unei etnii ca să înţelegi mai bine problemele acelei etnii şi să îţi pui întrebări cu adevărat complicate. La care nu este întotdeauna uşor să răspunzi.

Iar dacă mă întreabă cineva de ce nu am avut această experienţă incredibilă până acum, ca jurnalist român, când subiectul era acolo, răspunsul este simplu: pentru că nu îmi permit şi nu am chef să sponsorizez un ziar local la care lucrez, cu bani pentru benzină, pentru eventuale reparaţii la maşină, cu echipament foto-video, cu bani pentru convorbirile telefonice, cu bani pentru cadouri neoficiale (procedeu folosit cu succes de presa europeană), cu diurnă şi tot ce se mai cuvine unui jurnalist care documentează un reportaj pe teren. Nu am suficienţi bani şi nici suficientă generozitate ca să pot face cadou o super-investigaţie sau un super-reportaj ziarului sau agenţiei de ştiri pentru care lucrez. Da, subiectele sunt acolo, da, sunt mulţi jurnalişti băcăuani capabili să le facă “la marea artă”, să le găsească, să le valorifice, dar angajatorii din presă sunt, în cea mai mare parte, fie nişte sărăntoci, fie prea zgârciţi, fie prea ignoranţi ca să înţeleagă importanţa unui asemenea demers jurnalistic, care necesită anumite eforturi. De-aia e bine că vin jurnaliştii străini şi ne mai învaţă câte ceva…